Deşi sunt anunţate cu zâmbetul pe buze şi sunt prezentate ca adevărate binefaceri pentru econmia şi viaţa socială locală, multe dintre investiţiile străine din Constanţa sunt un adevărat cal troian: intenţiile frumoase sunt anulate de o realitate crudă.
Cel mai bun exemplu în acest sens, intens mediatizat de România liberă este cel al gropii de deşeuri toxice din Năvodari. Pentru că probabil nicăieri în Europa civilizată nu era loc pentru o astfel de investiţie (cine ar vrea să primească 600 de tone de gunoaie periculoase în fiecare zi?), câţiva investitori italieni s-au gândit că poziţia ideală este la numai câţiva kilometri de Mamaia. Au găsit "înţelegere" (să-i spunem aşa) la fostul primar, Tudorel Calapod. Edilul de acum spune că mai bine îşi taie mâna decât să fie de acord.
Un alt exemplu este investiţia de circa 150 milioane de euro, începută încă din anul 2000, în Constanţa, de către o firmă italiană cu sediul în Catania (undeva în Sicilia). Pentru că ambele oraşe au prescurtarea CT la numerele de înmatriculare de la maşini şi pentru că fostul primar l-a „convins", un investitor s-a hotărât să ne facă un hatâr de bine şi să construiască aici cam 120 de vile şi patru turnuri, pe care, evident, să le vândă ulterior, cu oarece profit. Sedus şi seducător în acelaşi timp, fostul primarul Gheorghe Mihăieşi a acceptat, în numele oraşului, ca municipalitatea să plătească toate lucrările de infrastructură, inclusiv o şosea care să facă legătura directă cu strada Soveja. Restul poveştii îl ştiţi din România liberă: Radu Mazăre un a fost de acord cu termenii contractului, au urmat şapte ani de procese, iar acum Primăria Constanţa e în pragul executării silite. E o chestiune de săptămâni până când conturile vor fi blocate.
Poate că Radu Mazăre ar fi putut să pună deoparte trei milioane de euro anual pentru infrastructură, dar poate că italienii o put
