Ne-a părăsit, în acest final de primăvară, marcat de dolii scriitoriceşti, şi Ion Zubaşcu. Sufletul s u b s e m n a t u l u i încearcă o întreită durere: e vorba de pierderea unui artist dăruit, a unui om de-o atitudine civică pilduitoare, a unui prieten drag.

Poet, jurnalist, dar şi interpret al vechilor cîntece maramureşene, Ion Zubaşcu şi-a extins prezenţa pe un arc cuprinzător, şovăind a se fixa într-un singur domeniu. O nelinişte, o frămîntare, un nesaţiu de-a se manifesta plenar şi fără zăbavă îl caracterizau, indicînd parcă presentimentul unei neîmpliniri. Şi, într-un fel, o atare neîmplinire s-a produs. Ştiu din propriile-i mărturisiri că, din păcate, cea mai mare parte din producţia sa poeticească a rămas în manuscris, probabil nefinisată. Dar frisonul neîmplinirii i-a fost indus mai întîi de o biografie dureroasă. Orfan din fragedă copilărie (părintele i-a fost ucis de către torţionarii Securităţii, în închisoarea de la Sighet), crescut de rude, găsindu-ş i cu greu un loc în viaţă, a simţit mereu suflul unui provizorat. Adversar hotărît al regimului comunist, s-a apropiat o vreme de Adrian Păunescu, care l-a îmbiat cu viclenie vorbindu-i despre puşcăria politică îndurată de propriul său tată, pentru a ajunge la o decepţie crudă faţă de impudoarea oportunistă a bardului de la Bârca. După 1989, Zubaşcu s-a lansat într-o gazetărie febrilă care consemna fără cruţare feluritele ipocrizii, minciuni şi fărădelegi ale oamenilor ajunşi pe val, ale instituţiilor, ale unui stat profund dezamăgitor pentru cei aprinşi de idealul unei reale răscumpărări a trecutului totalitar. Condeiul său aprig îşi asuma astfel neîmplinirea colectivă. N-avea prejudecăţi, nu se oprea în faţa niciunui obstacol.

L-am cunoscut pe Zubaşcu la sfîrşitul anilor ’60, la Oradea, unde era student. Era un tînăr cu o înfăţişare stranie, smead, numai piele şi os, cu un obraz supt şi