Diplomaţia nu este nici o meserie bănoasă. Dimpotrivă. Într-o capitală străină, este de aşteptat ca trimisul diplomatic să întreţină un stil de viaţă care nu doar să reflecte statutul său social, ci şi demnitatea şi măreţia statului pe care îl reprezintă. Un salariu de diplomat nu poate acoperi cheltuielile impuse de obligaţiile sociale ale funcţiei sale. Iar Statul se poate lăsa influenţat în alegerea reprezentanţilor săi din străinătate de considerentul averii personale a acestora. O "figură jalnică" în lumea diplomatică este ambasadorul sărac, cel ale cărui venituri private sunt inadecvate îndatoririlor pe care le ridică poziţia sa. Există, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o practică europeană ca una din condiţiile obligatorii pentru a intra în serviciul diplomatic să fie existenţa unei surse independente de venit. Care nu poate fi mai mică de 400 de lire sterline pe an, în cazul celor care vor să intre în serviciul diplomatic al Imperiului britanic. Sau de aproape 10.000 de mărci, în preajma lui 1900, în cazul tinerilor diplomaţi germani. Ori, în cazul Regatului italian, de o rentă anuală de 8.000 de lire. Există şi practica numirii unor "ataşaţi supranumerar". Respectiv a unor tineri, neretribuiţi, pe lângă diferite reprezentanţe diplomatice, consideraţi ca făcând parte din personalul diplomatic. Şi care, în cazul tânărului Regat român, trebuiau printre altele să posede un venit anual de 6.000 de lei. Abia după doi-trei ani, după susţinerea unui examen de admitere în corpul diplomatic, aceştia pot fi remuneraţi. Să adăugăm şi costurile deplasării la noul post, plata personalului necesar întreţinerii unei locuinţe, reducerile bugetare sau evoluţia cursului monetar şi vom observa că traiul diplomatului în străinătate nu este "lipsit de griji", acesta fiind nevoit "să se mărginească aproape numai la onorariul şi cheltuielile de reprezenta