Dacă te plimbi pe străzi, poţi înţelege, aproape oriunde în lume, psihologia poporului în mijlocul căruia te afli.

Cu puţină atenţie, îţi dai seama şi de transformările prin care a trecut. La noi, oamenii de pe stradă sunt lecţii vii de sociologie urbană.

Asta nu-i neapărat de rău. Nu înseamnă că suntem mai ciudaţi sau mai de speriat decât alţii. Dimpotrivă. Am putea fi chiar mai buni. În schimb, diferenţa dintre noi şi alţii o face (ne)respectarea regulilor de convieţuire.

Sunt mulţi care spun că, dacă englezii, de pildă, ar putea face la ei în ţară ce le trece prin cap, ar fi jale. Mă gândesc că nu sunt prea departe de adevăr, ţinând cont de manifestările „supuşilor Reginei" prin diferitele staţiuni turistice ale Europei. Nu mai e un secret pentru nimeni că englezii beau mult, că sunt gălăgioşi şi că fac scandal atunci când depăşesc un anumit număr de beri. Nici nemţii nu mai arată ca altădată (cu excepţia grupurilor de pensionari). Nici măcar la ei acasă... Dar, în cazul lor, e vorba şi de emigranţi. Noi (încă) n-avem scuza asta. Totuşi, la Londra sau la Berlin poţi respira, poţi fi relaxat. Spre deosebire de Bucureşti, bunăoară.

În general, românul nu vrea să iasă prea mult în evidenţă pe stradă. Îşi vede de drumul lui şi are aerul că ar dori să se teleporteze din „punctul A" în „punctul B". Se vede de la o poştă că nu se dă în vânt după spaţiile publice şi că e nevoit să se deplaseze pe jos. Nu sunt deloc puţini cei care nu se mai simt în largul lor nici în parcuri sau în cafenele.

Desigur, nu vorbim aici despre băieţaşii de mall, despre cocote şi despre cocalari. Ei sunt o categorie aparte care-şi asumă penibilul şi oprobriul. Par dominanţi pentru că fac zgomot, deranjează, dezgustă. Unii te îndeamnă, realmente, să devii, la rându-ţi, agresiv. Dar ei, în mod paradoxal, nu sunt majoritari. Răul uriaş pe care-l fac este că disem