De ce intelectualii noştri ţin la poza asta gravă, copleşiţi de gânduri grele?

În anii din urmă, dezbaterile publice despre Securitate, turnători, Revoluţie, terorişti, Punctul 8 de la Timişoara, mineriade sau lustraţie îmi creau o tensiune bună. Trăiam cu speranţa că Binele va învinge, că cei vinovaţi vor fi pedepsiţi şi că vom trăi normal. Acum, toate aceste teme, când le aud discutate, îmi provoacă un sentiment de inutilitate: la ce-mi folosesc? Securiştii şi-au făcut averi, activiştii de partid ne dau lecţii de viaţă, iar torţionarii mor în patul lor. Sunt blazat? Obosit? Spălat pe creier? Cred că fac un gest normal, mărturisindu-mi această boală.

Aşa bolnav, m-am dus la Ateneul Român, să-i văd pe criticul literar Nicolae Manolescu şi pe scriitorul Dorin Tudoran vorbind despre „Normalitatea: un ideal pierdut?" Nu m-am dus ca să apuc o „reţetă medicală", să fug acasă şi să-mi urmez tratamentul. Şi nici nu m-am dus pentru a asista la o altă sămânţă de „scandal" dâmboviţean. (Vezi dezbaterile Herta Müller - Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu - Adam Michnik.) M-am dus cu speranţa că discuţiile celor doi şi întrebările din public îmi vor reaprinde focul... speranţei. (Şi a fost destulă lume bună: Emil Constantinescu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Adrian Cioroianu, Doru Mărieş, Dan Grigore, Dorel Şandor.) Cam patetică aşteptare am avut.

Cei doi invitaţi ai serii nu ­şi-au făcut „temele". A fost o improvizaţie intelectualistă între doi prieteni. Nu o spun cu răutate, ci cu un mare regret. Nicolae Manolescu a ajuns în postura în care crede că, doar simpla sa prezenţă pe o scenă şi câteva amintiri ori citate pot să genereze emoţii şi aplauze. Şi sunt destui aplaudaci care să-i satisfacă orgoliul. Cam toate frazele sale încep cu „Eu..." Cred că acesta este un defect al intelectualilor români: lumea începe şi se termină cu „Eu". Mai aplicat pe temă