Mizilul are parte, în proza scurtă, să zicem aşa, de cel puţin o pereche de priviri complementare. Nu ştim cu siguranţă dacă orăşelul Z…, în care opreşte, 25 de minute, trenul care-i aduce pe Vodă şi doamna este urbea harnicului Leonida Condeescu, bănuim doar atât cât sintagma o zi solemnă ne îngăduie.

Fapt e că, şi în 25 de minute, şi în O zi solemnă, timpul nu ajunge. Sus-numitul Leonida încearcă să facă dintr-un minut, cât opreşte în gară expresul de Berlin, o sărbătoare. La fel, zăbovirea familiei regale, deturnată spre beneficiul doar al unei părţi din notabilităţile oraşului, se doreşte cât mai îndelungată, să ajungă la toţi. Mizilul după Caragiale e un loc al precipitării, al elanului, fie el cât de ridicol.

Acest timp pe fugă, de la sfârşit de secol XIX, prisoseşte patruzeci de ani mai târziu, când scrie Bogza O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil (reportajul apare în 1968 la Editura pentru Literatură, cu o prefaţă a lui G. Dimisianu). Descrierea oraşului, văzut din trăsură, seamănă bine cu vederea lui Caragiale: relief luminat şi nimic altceva. Nu întâmplător, telegrama pe care Bogza, peste fire de plictisit, vrea s-o trimită din Mizil ar putea să poarte semnătura lui Caragiale. O semnează, până la urmă, cu un Caragiale din care scoate mai bine grecul, Caragealis. Locul, aşa cum îl găseşte Bogza, aminteşte pretutindeni de Caragiale, care l-a dezmierdat cu tandră ironie pentru lucrurile făcute în zadar. Parohia dă pământ în arendă, un tâmplar face coşciuge. Şi timpul curge mai departe.

Ariditatea vieţii orăşeneşti „la poalele Carpaţilor” nu privează reportajul lui Bogza de câtimea lui de poezie: „Mă simt rătăcit undeva, în lume. Mi-aduc aminte, nu mintea, ci altceva mult mai profund din mine îşi reaminteşte: aşa mergeam în amurg, singur pe străzi, când ieşeam de la şcoala primară. E atât de mult de atunci! Şi după atâta vreme, du