Sticlarii sînt echivalentul pasionaților lavei din științele naturii. Sînt tăcuți, pricepuți, inspirați și misterioși. Lucrează la incandescență, la propriu și la figurat. Căci la gura cuptorului magmatic trebuie să intuiești tocmai clipa privilegiată cînd îngheți forma. Trebuie să ai o altfel de incandescență în decizie. Supui frumusețea intrinsecă a sticlei, cea care are seducția materică fulgerătoare. Siliciul vitrifiat deține splendorile sale genuine din estetica astrelor și a meteoriților: puritate, luminozitate, transparență-opalescență, culoare-lumină, maleabilitate totală, dar și expresivități de tăietură și ciobire. De aceea devine obligatoriu să translezi-transfigurezi pasta sticloasă dinspre natură spre regnul artei. Un bulgăre de sticlă brută, rămas în cuptorul răcit, poate deveni lesne obiect de contemplație. Materiile prime și chiar deșeurile meșteșugului sticlei sînt fascinante în sine. De aceea trebuie escaladate artistic, cu un efort și cu o pricepere care au parcurs milenii în această practică a decorativului. Iar în modernitatea tîrzie, calitățile estetice ale pastei oprite din incandescență pot fi interogate prin retorsiune. Pot fi contrariate, dejucate și conjugate cu toate mixturile alcătuirilor plastice din vizualul contemporan. Este cazul expoziției de grup de la Galeria Orizont, din mai 2011, doritoare să panorameze creația recentă din această familie a artelor focului. De mai bine de un sfert de veac, există prilejul expozițional oferit de Saloanele Sticlei de la București. Sînt participări notabile și din țară (Cluj, Turda, Buzău, Bistrița), dar nu extensive pe cît s-ar dori. Sînt mari absenți: Nemțoi, Tămîian, Dancea-Uncov, Anghelache, Bubă etc. O expoziție colectivă este un compendiu al portofoliilor stilistice pe care le străbate un domeniu de creație la un moment dat. Se pot citi, în subsidiar, și dificultățile tehno-economice a