În această săptămână am învățat multe lucruri. N-am citit vreun bestseller. Și nici la traininguri n-am fost. Am cunoscut un tânăr de 20 de ani – Ștefan Roșca. Fără de picioare. În cărucior. Cu voință de fier. Muncitor. Plin de viață. Un campion.
Era duminică din nou în Moldova. Stăteam tolănit pe pat și-mi ciufuleam soția. Căutam joacă. Ea se juca cu telecomanda. S-a oprit de butonat la Moldova 1, emisiunea “Focus”. L-am văzut. Era în cărucior. Povestea cum a încercat să salveze un cocostârc. Fusese electrocutat. I-au ars picioarele. El a rămas în viață. A fost o minune. Probabil.
Am uitat de “joacă” și eram țintit la micul ecran. Ștefănel a fost campion al Republicii Moldova la box printre juniori. După tragedie, o perioadă a jucat tenis. S-a învățat să înoate fără de picioare. Apoi a trecut la haltere. Are și un record european la haltere printre persoanele cu handicap, care nu a fost înregistrat încă oficial – 152 kg ridicate în Slovacia.
Atunci s-a trezit în mine “consilierul de la Guvern”. Am simțit o dorință nebună de a-l ajuta. L-am sunat pe Mircea Surdu, producătorul emisiunii “Focus”. Așa l-am găsit pe Ștefănel. Ne-am cunoscut. L-am cunoscut. Are 20 de ani. Omenos. Simplu. Fără de picioare. În cărucior. Plin de viață. Muncitor. Cu voință de fier. Un campion.
Mi-a povestit că nu-i place când băbuțele în cârjă se apropie ca să-i transmită câțiva leuți. Din milă. “De ce la noi în R. Moldova să nu fie ca în Europa? De ce să fiu jelit? Eu doar sunt ca și ceilalți”, îmi spune Ștefan.
Am discutat despre planuri. Ale lui. Visează să participe la Jocurile Paralympice de la Londra din 2012. Să fie campion. Să se mândrească că se va ridica drapelul țării sale pentru rezultatele muncii sale. Sclipiri în ochi… Gata! Am înțeles ce am de făcut…
Au trecut două zile de la ultima noastră întâlnire. Și azi a fost dimineață din nou în Moldova
