Literatura – s-a mai spus, dar trebuie repetat – este o expresie a libertăţii. Folosită ca instrument de propagandă, ea devine altceva, care doar seamănă (pentru necunoscători) cu literatura, aşa cum semăna Marea Adunare Naţională cu un Parlament.
Literatura – şi asta s-a mai spus, dar nu strică să se mai amintească din când în când – n-a fost inventată de oameni ca să fie folosită într-un scop practic. Ea nu este o servitoare, ci o prinţesă. Şi orice încercare de-a o aservi duce la degradarea şi dispariţia ei.
Literatura are o frumuseţe grandioasă, dar şi iluzorie. Splendoarea ei se volatilizează uşor. Aşa cum nu putem pune mâna pe un curcubeu, nu putem pune mâna pe literatură, mai ales mâna brutală a celui care vrea să şi-o aservească.
Unii dintre adepţii de azi ai corectitudinii politice, tineri-tineri, încât ai putea crede că nu suportă hamul, se înhamă singuri la carul greoi al ideologiei marxist-leniniste şi, cu figuri încruntate, de activişti, cer literaturii să-şi asume sarcini propagandistice. Lor le dedic câteva scurte prezentări ale unor cărţi din timpul stalinismului, ca să afle (sau să-şi aducă aminte) cum arăta literatura pe vremea când avea obligaţii de acest fel.
*
Zaharia Stancu a înţeles mai repede decât alţi scriitori ce înseamnă pentru România ocupaţia sovietică şi a jucat tare pentru a-şi asigura un loc privilegiat în noul regim. Încă din 1945 a publicat o carte de dezavuare a scriitorilor care crezuseră în victoria germanilor, carte intitulată Zile de lagăr, iar în anii următori a denunţat Societatea Scriitorilor din România, numind-o „o citadelă a fascismului”, după ce devenise preşedinte al nou înfiinţatei Uniuni a Scriitorilor din România.
Apoteoza acreditării sale ca scriitor devotat partidului comunist a constituit-o broşura Pentru apărarea culturii din 1948, cuprinzând impresii de la Con
