Iunie. Soarele este tot mai arzător. Doar ploaia pare să-i mai înfrâneze arşiţa, atât cât o ţin puterile… Pe o astfel de vreme, orice aş face, nu am cum să găsesc oraşul prea prietenos.
Aglomeraţie, gunoiul abandonat ca o femeie uşoară în colţul străzii începe să se descompună, maidanezii stau să năpârlească şi-şi leapădă puricii şi căpuşele, călătorii de sex masculin din mijloacele în transport în comun îşi dau jos tricourile transpirate, etalându-şi busturile goale, păroase şi picurătoare cu o mândrie de neclintit, mireasma subsuorilor se împrăştie galeş în aerul bolnav de acru, praf, petreceri la colţ de stradă, grătare în parc sau în grădini de bloc, după poftă, covoare din coji de seminţe şi schimbat de borduri.
După mai bine de jumătate de an în care n-am avut parte de concediu, de câteva zile am început să caut destinaţia perfectă pentru vacanţă. Din timp, mi-am zis… Şi dă-i şi caută…
La capătul a două zile pierdute pe internet, cu creionul în mână, o veste cât se poate de nenorocită mi-a tăiat, ca prin vis, aproape jumătate din lista cu posibile destinaţii încropită în grabă: Austria, Cehia, Franţa, Olanda, Norvegia, Spania, Elveţia, SUA, Marea Britanie. Ce au în comun? E.coli. Bun…, îmi zic. Poate anul viitor. Iar Grecia? Şi dacă prinde o grevă, cum mă întorc în ţară? Pas. Egipt? Tunisia? Nici gând… Poate Indonezia? Ah, ce apă, ce peisaje! Şi ce cutremure, tsunami, malarie, denga…
Şi uite aşa ajung la vorba bătrânilor… Nicăieri nu-i mai bine ca acasă… Aşa să fie? Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Iunie. Soarele este tot mai arzător. Doar ploaia pare să-i mai înfrâneze arşiţa, atât cât o ţin puterile… Pe o astfel de vreme, orice aş face, nu am cum să găsesc oraşul prea prietenos.
Aglomeraţie, gunoiul abandonat ca o femeie uşoară în colţul străzii începe să se descompună, maidanezii stau să năpârlească şi-şi leapădă puri
