E greu de stabilit cât de cunoscut ar mai fi, în viaţa de zi cu zi, iadeşul. Pachetele cu piept de pui dezosat pe de o parte, jocurile pe calculator pe de alta îi reduc posibilităţile de apariţie în conversaţia curentă.

În absenţa includerii sale în ritualuri de familie, e probabil ca mulţi tineri să descopere cuvântul mai curând în literatură, în dicţionare sau pe internet. Or, dicţionarele descriu mai ales obiectul iadeş („os, în formă de furcă, de la pieptul păsărilor, format din oasele claviculelor sudate în partea inferioară”, DEX), fiind destul de laconice în prezentarea jocului („rămăşag care începe prin ruperea acestui os”, ibidem). O descriere mai amănunţită apare la Lazăr Şăineanu, în Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române (1900): „un fel de prinsoare cu acest os între două persoane: cel ce dă un obiect primitorului, care nu zice «ştiu», trebuie să zică «iadeş», dacă voieşte să câştige rămăşagul”. Cuvântul e turcesc şi s-a răspândit în tot spaţiul balcanic, probabil odată cu jocul de memorie.

Utilizările ludice ale osului de pasăre (numit în latină furcula) separă destul de bine tradiţiile balcanice de cele occidentale. Obiectul iadeş e destul de răspândit în lume, dar cu alte funcţii, în primul rând cu aceea de a prevesti îndeplinirea unei dorinţe: în spaţiul nord-american, iadeşul (wishbone) este foarte cunoscut, până la a fi substituit de simulacre din plastic („Cine ar cumpăra un iadeş de plastic? Răspunsul: peste două milioane de americani în fiecare an, adică 5.000 pe zi”, Adevărul, 7.09.2009). Cum osul în formă de furcă se rupe în mod natural în două părţi inegale, cel care rămâne cu partea mai mare e câştigătorul – căruia se presupune că i se va îndeplini o dorinţă. Superstiţia e răspândită în multe culturi: de exemplu, articolul din ediţia franceză a Wikipediei despre fourchette menţionează că aceasta este numită şi „