Epistolă către Odobescu, de Ştefan Cazimir, ar putea fi socotită o joacă literară şi nimic mai mult. Cunoscând felul mucalit de a fi al autorului, o atare părere n-ar fi cu totul lipsită de îndreptăţire.

Judecând aşa, însă, pierdem din vedere un lucru. Anume acela că umorul, la Ştefan Cazimir, nu-i o stare, ci o metodă. Mai precis, o metodă de lectură. Aproape toate cărţile sale o dovedesc. Chiar şi autobiografia din 2006, care poartă ca titlu numele autorului, Ştefan Cazimir. Dar, când spun aceasta, le am în vedere, în primul rând, pe cele dedicate lui Caragiale (Nu numai Caragiale, din 1984, şi I.L. Caragiale faţă cu kitschul, din 1988). Aici, observaţiile de istorie literară (unele dintre ele fundamentale) decurg, fără excepţie, din ceea ce în viaţa de zi cu zi se cheamă prezenţă de spirit. Cititorul Ştefan Cazimir e întotdeauna pregătit să prindă poanta. Inteligenţa lui se află într-o continuă alertă. Câţi dintre documentariştii sobri ar fi dispuşi să admită măcar, într-un domeniu atât de rigid, existenţa poantei?

Şi totuşi! Dau două exemple. (Nu e prima oară când mă aplec asupra lor. Am o consolare: învăţătura e fiica repetiţiei.) Întâiul e legat de premisele afacerii Caragiale-Caion. Fiindcă, de ştiut, se ştiu îndeobşte doar concluziile. Adică povestea acuzelor nefondate de plagiat pe care junele gazetar i le-a adus dramaturgului. Acuze soldate cu faimosul proces. Relaţiile dintre cei doi începuseră însă să se strice mai demult. Din vremea când încercările poetice ale lui Caion, trimise lui Caragiale spre publicare, fuseseră ironizate copios de acesta din urmă. Ce n-a sesizat Caragiale (şi, de altfel, n-a sesizat nimeni până la Ştefan Cazimir) e că producţiile nu erau tocmai originale. Caion tradusese (mediocru şi anapoda) din Baudelaire! Prin rechizitoriul de mai târziu, deci, plagiatorul nu făcea decât să alunge musca de pe căciula lui. @N_P