După douăzeci și cinci de ani de la publicarea primului său roman, Firesc, Petru Cimpoeșu vine cu o a doua ediție a acestei cărți: o ediție revăzută, dar nu într-atît încît pariul prozatorului cu sine însuși să nu poată fi observat. Pe de o parte, tînărul (în 1985) autor făcea o proză de acuratețe realistă, intrînd în exact acele medii muncitorești pe care forurile le recomandau – și, în anii ’50, le impuneau – scriitorilor noștri. Ca și mai vîrstnicul Augustin Buzura, Petru Cimpoeșu descrie meticulos viața oamenilor muncii și felul în care microcolectivitatea din „conducătoarea“ clasă a proletariatului construiește, zi de zi, socialismul. Provocarea atît a romancierului „șaizecist“, cît și a celui „optzecist“ este să răstoarne, cu reprezentările lor pregnante, penetrante, clișeele de realism socialist convertit naționalist în cultul celui mai iubit fiu al poporului. Dincoace de lozinci, de discursuri mobilizatoare, de fraze standardizate, este viața adevărată a oamenilor obișnuiți, urmărită atent în gesturile și spusele lor sau recuperată dintr-o interioritate lăuntrică adeseori sondată. Și aici se vede un al doilea pariu al autorului, acum, omologat: tînărul Petru Cimpoeșu ambiționa să facă, totodată, și proză psihologică viabilă cu aceste personaje recrutate nu numai din rîndul intelectualilor. Și un muncitor, un maistru sondor, un mecanic, un șofer (deja, cu șoferii, intrăm în plin Șukșin), o cîntăreață de muzică ușoară reprofilată pe romanțe pot reprezenta, epic, mai mult decît o siluetă ce trece prin decor sau un număr pierdut într-o statistică. Intelectualului mai reflexiv și cu o privire analitică mai specializată îi revine însă, în Firesc, o bună parte dintre obligațiile auctoriale. Și Iunia Poenaru, stagiara venită la secția Ața-Brateș, în „văgăuna asta, la capătul lumii“, și Adam Nica, încă tînărul inginer de foraj care a parcurs experiența adaptări