Etimologic, exil vine din latinescul exsilium (ex – afară şi salio – a sări) şi are sensul de pedeapsă constând în izgonirea cuiva, condamnat, în afara hotarelor ţării sale. Prin extindere, cuvântul a căpătat şi înţelesul de părăsire voluntară a ţării, a locului de baştină. În ambele cazuri este vorba despre un dezacord, o nepotrivire, o despărţire între o persoană şi spaţiul, cu normele sale de fiinţare, în care aceasta locuieşte.

Factorul politic reprezintă motivaţia principală a exilurilor din secolul XX, un secol al dictaturilor, al ideologiilor şi regimurilor totalitare ce nu admit puncte de vedere diferite faţă de cel oficial. Dar şi sărăcia trebuie neapărat numărată printre cauze. Există şi un alt fel de exil, pe care l-aş numi exilul de plăcere sau exilul de climă, posibil în unele zone bogate şi facilitat de noile tehnologii aflate într-o dezvoltare nemaipomenită: oamenii pleacă de bunăvoie, în „zările de farmec pline”, pentru o locuire mai bună, în acord cu aşteptările lor, căutând şi găsind spaţiul exterior, care să fie proiecţia sufletului lor. Situaţia s-ar rezuma şi prin „Ubi bene, ibi patria”, cu cuvintele lui Cicero, care, de fapt, reia în Tusculanes, dacă nu mă înşel, un vers al lui Pacuvius: „Patria est ubicumque est bene”. Fenomenul acesta se manifestă, mai ales, printr-o migraţie de la Nord la Sud. Cert este că secolul din care tocmai am ieşit ar putea fi considerat un secol al exilului şi al exilaţilor.

Întorcându-ne la sensul însuşi al cuvântului, de care pomeneam la început, am zice că pentru scriitor, ca şi pentru artist, în genere, exilul înseamnă o stare naturală. Fiindcă el, scriitorul, este acela care percepe accentuat, dându-i formă verbală, dezacordul profund dintre ins şi lumea sa şi, chiar, dintre ins şi el însuşi. În fond, cu asta se ocupă arta. Presentimentul acelei armonii imposibil de atins, precum şi încercă