A fi romantic înseamnă a sta pe picior de exces. Atîta doar că e vorba de un exces al spiritului care se petrece în virtutea unei mişcări în sus. În schimb, acolo unde spiritul lipseşte şi acolo unde sensul urcător dispare, surplusul îşi pierde tiparul romantic şi devine patologie crasă.
De pildă, surescitările lumii contemporane nu au nimic romantic în ele, dată fiind lipsa unei tendinţe ascendente. Ele sînt excese în minus sau trepidaţii în jos, nu creşteri şi nici surclasări. Căci a surclasa înseamnă a-ţi depăşi clasa careia i-ai aparţinut pînă în clipa saltului. De aceea, opusul romanticului nu e clasicul (care e doar mijlocul unei linii care leagă extremele romantice), opusul romanticului e cinicul. Şi, în al doilea rînd, e lubricul. Cinismul reprezintă varianta de inteligenţă căreia îi lipseşte orizontul de duh, adică busola dătătoare de iluzii consolatoare, de aceea cinic e un intelect care, ştiind că se chinuie într-o lume fără perpective, se răzbună alegînd expresia caustică. În schimb, lubric e intelectul exasperat care se înfundă în concupiscenţă mediatică, spre a-şi scoate pîrleala în faţa absurdităţii vieţii. Toţi sînt rafinaţi, numai că pe unii (pe cinici şi lubrici) îi sufocă absurditatea vieţii, iar pe ceilalţi îi mîngîie vedenia unui sens.
În fine, romanticul nu e moderat, iar cine n-are moderaţie e în condiţie exaltată, adică în impuls de depăşire a limitelor. Un cinic sau un lubric nu-şi vor dori niciodată să-şi depăşească starea. De aceea, romanticul e un nemulţumit de speţă visătoare care se lasă purtat de apetenţe obscure: vrea vigoarea inconştientului răbufnind în conştient, vrea fiinţa androgină care să sară peste dezbinarea dintre sexe, vrea spiritul care se ascunde în miezul naturii, şi mai ales vrea duhul interior care, trecînd în forma exterioară, îşi întipăreşte esenţa graţie unui cod aparte. Cuvintelecheie ale etosului r
