Ficțiunile cotidiene pe care fiecare dintre noi le-a trăit la un moment sau altul al vieții sale, sentimentul de irealitate al existenței zilnice și convingerea cu care trăim cîteodată viața imaginarului îmi amintesc întotdeauna de poezia lui Fernando Pessoa. Săturați de povara de a fi doar noi înșine ne distragem atenția prin diferite măști sociale sau avataruri, „haine“ tehnologice care promit să ne elibereze de povara eului și să ne facă accesibili celorlalți. Există multe tipuri de ficțiuni. Sînt cele care adună tot ce este mai bun în noi înșine și cele care ne umilesc (diversiunile), nefiind decît propria noastră parodie. Însă o viață cu totul aparte este cea a ficțiunilor care alcătuiesc – acum, în prezent – acea parte indiscernabilă a trecutului îndepărtat, acele ființe care, prin complicata și dinamica activitate a memoriei, trăiesc în noi ca și cum s-ar scălda în aceeași mare interioară. În literatură nu există un scriitor care să-și fi asumat atît de acut destinul ficțiunilor sale ca Fernando Pessoa. Modernitatea proiectului său are o anvergură cu care vechea cultură europeană încă încearcă să țină pasul, descoperindo operă ce pare a împrumuta din trăsăturile unui sistem solar. Singularitatea vieții și a scrierilor lui Pessoa are o semnificație ce riscă să fie pierdută astăzi. Pentru poezie, deschiderea cufărului în care se aflau manuscrisele sale a însemnat pierderea locului privilegiat ocupat de individualism în literatură. Într-un anumit sens, modelul poetic propus prin fiecare nou heteronim consacră ideea unei poezii care nu mai aparține unei conștiințe privilegiate și irepetabile. Poeticul poate viețui în nenumărate ființe create deliberat pentru a servi ca nave purtătoare de sensuri multiple. Nevoia organică de a crea „o lume fictivă“ populată de „prieteni și cunoștințe care nu au existat nicicînd“ devine catalizator al estompării propriei pers