Ce păţeşte psihologul când se apucă de scris? Riscă o păţanie fericită: are succes, publicul începe să-i caute cărţile, o carte naşte altă carte, şi aşa se trezeşte autor. Şi dacă tot nu se mulţumeşte cu o carte două şi nu dă semne să se potolească, păţeşte încă. .. o păţanie, mai frumoasă şi mai fericită: editura îi face serie de autor. Presimţeam eu vag şi difuz că urma să se petreacă "o păţanie", este drept, aşteptam alta, dar nu pot decât să sper ca va veni şi ceea ce aştept într-o bună zi.
Noua carte are un titlu-cârlig, aşa cum ştie foarte bine să aleagă Aurora Liiceanu: "Viaţa nu-i croită după calapod". Şi pare o continuare a cărţii anterioare, "La taifas". Iar metoda şi stilul deja ştiute dau cititorului un sentiment de confort, răspund aşteptării, în plus scot la lumină originalitatea. Cum să numesc bucăţile care compun volumul? Cel mai potrivit termen este proze scurte, ele se hrănesc din miezul vieţii, fiindcă pornesc de la persoane cunoscute, cazuri concrete, dar se hrănesc şi din miezul cărţii.
Aurora Liiceanu este şi un cititor neobişnuit, citeşte cu alţi ochi întâmplările din ficţiune, le vede şi din alt unghi şi cu alţi "ochelari", se deosebeşte ca mod de lectură de pasionaţii de literatură, de filologi mai ales. Ajunge repede la "miezul" ascuns, iar comentariile duc la surprize. Deşi ai citit aceeaşi carte, îţi pui întrebarea: oare cum de n-am observat asta şi nu m-am gândit că...
Am regăsit între "fructele" din care autoarea extrage miezul savuros cărţi citite în mod sigur în urmă cu mulţi ani, care au apucat să fie filtrate de sita memoriei, rămânând din ele doar esenţa subiectivă (ca povestirea extraordinară a lui O. Henry, "Ultima frunză") sau romane recent apărute, ca "Mr Peanut" de Adam Ross. Ca să nu mai vorbim de Julian Barnes, Iris Murdoch ori Hanif Kureishi. Exemplul cel mai interesant de personalizare a lecturii mi s-a
