Filarmonica din Moscova a susţinut la Ateneu două concerte. Au fost două evenimente care, luate în ansamblu, au fost o încântare spirituală şi un duş rece în acelaşi timp

Încântător a fost nivelul artistic şi mesajul cultural, pentru ca duşul să vină de la raportarea inevitabilă la situaţia socio-culturală şi morală a zilelor noastre. Titlul articolului necesită o explicaţie. Iar aceasta se găseşte în idealul sonor în care s-au format generaţiile de muzicieni activi din România. Formaţi pe principiile de performanţă ale şcolii ruseşti, muzicienilor şi prin extensie publicului românesc li s-a indus un ideal sonor de sorginte romantică, cu sonorităţi pline, puse sub semnul unei estetici interpretative pline de temperament. Pasajele de virtuozitate sunt atacate în forţă, părţile lente exhibă un sentimentalism care, chiar dacă oarecum diluat faţă de cel rusesc, particularizează o bogăţie de pasiuni tipice balcanilor. Mai puţin rafinat, interiorizat, detaliat, discursul sonor este poate mai puţin profund, dar mai frust şi mai ardent în datele lui emoţionale esenţiale.

Acesta a fost şi cazul sonorităţilor muzicienilor Filarmonicii din Moscova. O senzaţie care transcende nostalgia celor născuţi până în anii '80 a impresionat - aşa cum de altfel continuă să o facă pe toate meriadianele lumii - publicul de toate vârstele şi condiţiile, de la cei aflaţi la primele contacte cu muzica simfonică şi terminând cu cei mai experimentaţi melomani sau specialişti.

Pentru a fi şi mai sugestiv, am să fac o comparaţie între idealul sonor al publicului românesc şi gustul bomboanelor Bucuria, care se mai fabrică în Republica Moldova. Acestea au exact gustul bomboanelor noastre de acum mai bine de douăzeci de ani (fiindcă în ultimii ani nu se mai găseau), cu care, aşa cum se întâmplă şi cu idealul sonor "made in USSR" nu ne mai întâlnim decât prin intermediu