Peste continente

Maliţie, un grăunte sprinten, dar şi comuniune încorporîndu-ne firesc vieţii umile, fără vreun dizgraţios, – asemenea componente sufleteşti se aflaseră puse laolaltă, voluntar proiectate într-o emblematică întruchipare ce devenise sigla favorită a lui Max Ernst. Laplop, aşadar, – cum îi plăcuse meşterului să-şi numească ficţiunea – concentra culminant lumea lui inventivă, exercita o magică preeminenţă. În domnia imaginarului, îi era hărăzit să fie «staretul pasarilor».

Dar dacă ne îmbie într-acolo inspiraţia, dorul plutirilor semeţe, nu înseamnă să reiterăm numaidecît cutare ipostaze fictive, signaletic definite, cu efecte deja încercate. Rămîne loc pentru descoperiri care să menţină prospeţimea cuvenită acestor circuite de alegră empatie, ventilînd înspre ochiul nostru lăuntric flux de orizonturi perpetuu deschise. Aşa ni s-au ivit, în consonanţe privilegiate, aşa ne-au prins, în parada lor irezistibilă, frumuseţi care nu se pot uita vreodată.

… Să le fi răzbătut cu teama că le ratăm, cum ni se întîmpla pe cărările unor luxuriante povîrnişuri, într-un amurg orbitor înfăşurînd Insulele Borromee, cînd izbucneau, din verdele saturat, pale de roşu ardent şi ne biciuiau privirea lungi, somptuos prelungi, cozile unor făpturi cu nume scurt şi viu, ara, ca un strigăt de pe continentul convulsiilor precolombiene, să le fi dat ocol, smerit, unor înalte siluete de ibis rose, înţelepciune egipţiacă sădită în desiş sălbatec, la depărtări sud-americane care chemau geniul lui Niemeyer, – în orice cadril de quiproquo-uri geografice darul unor asemenea revelaţii vădea puterea să se înscrie fără greş, suspensie sărbătorească pe cerul memoriei.

Către Brazilia porneam într-adevăr – era în 2002, un zbor tîrziu de noapte, ţintind Rio de Janeiro, – urma să particip la o întîlnire sub auspicii ambiţioase, Academia Latinităţii, de curînd î