Nu ştiu la ora când scriu aceste rânduri, sâmbătă, şi nu ştiţi nici dv. când le citiţi, duminică, rezultatul finalei masculine de la Roland Garros.
De tenis, fireşte. Între Federer şi Nadal, fireşte. Între cel dintâi în clasamentul ATP, Nadal, fireşte, şi cel mai mare jucător al tuturor timpurilor (Nadal dixit), Federer, fireşte. Iertat să fiu că repet cuvântul, dar, după semifinala de aseară, tenisul masculin a reintrat în firesc şi faptul se cuvenea subliniat de mai multe ori. În plus, am şi un pic de trac, scriind, după multă, multă vreme, despre sport.
Semifinala la care m-am referit este, prietenii tenisului ştiu de ce, aceea care l-a opus pe cel mai mare jucător din istorie (cum să-l contrazici pe Nadal?) celui mai bun jucător al anului, neînvins în 42 de partide succesive, record mondial egalat, mi se pare, de Djokovici, zis şi Nole, care nu i-a lăsat nicio şansă lui Nadal însuşi, bătându-l de câte ori sorţii i-au pus să joace unul cu altul, în toate finalele, adică, din 2011. Observaţi că n-am mai folosit în această din urmă situaţie adverbul fireşte, fiindcă ceea ce se întâmpla nu era deloc firesc. Aş minţi, dacă aş spune că n-am un dinte contra lui Nole, de la finala Cupei Davis de la Belgrad contra Franţei. Nu ţin cu Franţa, deşi trăiesc la Paris, dar m-a lăsat visător gestul „patriotic" de atunci al sârbului, care a agitat o tribună fanatică cerându-i să repete după el slogane naţionaliste. Problema mea cu Nole este că strică tenisul cam ca Mourinho fotbalul. Se apără atât de bine şi de definitiv, încât face praf spectacolul, legându-l cu odgoane şi noduri marinăreşti de rezultat. Iar eu am naivitatea să cred că frumuseţea este prima însuşire în sport, ca în orice joc care îşi revendică o părticică de artă. Nadal nu este, nici el, un artist şi felul în care domina tenisul în ultima vreme devenise oleacă îngrijorător pentru spectacolul pr
