Nu vă e uneori dor de vechii tapiţeri, de reparatorii de mobilă, de ceasornicari, de cizmari, de electronişti, de un parchetar care să ştie a monta parchetul vechi, nu doar pe cel lamelar, meşteri în halate albastre decolorate, având fiecare impregnat mirosul obiectelor şi al substanţelor cu care lucrau?

Erau oameni care, dacă şi-ar fi pus mintea, ar fi putut repara chiar şi un bec ars ori, cine ştie?, întreaga planetă.

Sunt ani de când nu am mai văzut o maşină cu motorul pe folie, având sub ea un Dumnezeu îmbrăcat în maiou cu găurele, care să-şi demonteze şi să-şi recompună universul în fiecare duminică. Astăzi, suntem înconjuraţi de un mister opac, toate motoarele sunt capsulate, iar aparatele parcă au înghiţit câte un calculator, de la fierul de călcat cu dozator de abur pentru gulerele moi până la cuptorul cu regularizator al temperaturii pentru friptura de vită.

De pildă, maşinile de spălat. La o lună după ce ies din garanţie, atinse de o maladie de origine necunoscută, încremenesc. Aţi încercat vreodată să daţi una la reparat? Precum un medic de ţară chemat la căpătâiul unui mort, meşterul va ridica din umeri şi va spune: „E programatorul automat. Unul nou costă cât două maşini de spălat". Uneori mă gândesc că respectivul dispozitiv chiar îşi merită banii, de vreme ce reuşeşte să se strice cu atâta precizie, exact când trebuie să cumperi una nouă. Dacă aceste aparate sunt atât de bune pe cât le laudă reclamele, cum se face că în mai puţin de trei luni apar altele mai bune, iar „ultima generaţie" ţine de două ori mai puţin decât penultima?

Lucrurile, de fapt, stau cam aşa în multe domenii. Un om inventează un scaun de birou cu şase picioare, zece inşi concep reclame în care laudă „revoluţionarul sistem care asigură o mai mare stabilitate în timpul statului la birou", o sută îl vând, iar când se strică vine unul acasă şi-ţi spune că nu poat