Ne putem mulţumi, din lipsă de altceva, să trăim din amintiri. Dar dacă urmaşii noştri nu vor avea nici măcar atât?

Deunăzi, mergând prin piaţă, mi-a venit să-l parafrazez pe domnul preşedinte: „Ce destin câinos avem şi noi, cetăţenii acestei ţări, de vreme ce legile şi Constituţia sunt făcute şi răsfăcute de aceiaşi indivizi egoişti şi puşi pe căpătuială!" Cum să le luăm dintre deşte jucărioarele prin care legiferează de la importuri scutite de taxe şi existenţe scutite de griji până la posturi scutite de răspundere? Dar e oare posibil ca noi, majoritatea, să decidem cum să arate ţara în care trăim? Ce-ar fi să decidem de capul nostru, fără armata lor de partinici şi transpartinici?

Ce legătură are o piaţă agricolă banală cu chestiuni atât de înalte cum ar fi, de exemplu, Constituţia României? Cum de mi-a fugit gândul de-a dura? E o poveste sucită. Toată iarna am jinduit după roşiile româneşti, cumpărând şi înghiţind cu noduri nişte obiecte de un roşu îndoielnic, cu forma gogonată, cu un gust neprecizat, între carton presat şi vată. Dar cu un preţ piperat, de delicatese. Obiectele respective traversaseră Europa ca să ajungă la mine în farfurie. „Mănâncă-mă, eu am gust!" - îmi vorbeau ele în italiană sau turcă, păcălindu-mă de fiecare dată. Impostoarea fusese culeasă cu săptămâni în urmă, verde ca pătlăgeaua, apoi se îngălbenise şi, de bucurie că şi-a găsit prostul, îi urcase-n obraz acea culoare incertă. O iluzie - care sfârşea jalnic, de fiecare dată, în farfurie. Vorba optimistului: „Decât nimic, tot e ceva!" Am dus dorul unei roşii vorbind româneşte, dar n-am auzit-o nici măcar primăvara.

Partea tristă e că încă îmi amintesc gustul roşiei. Zemoasă, dulce-acrişoară, cu parfum, gustoasă, s-o mănânci crudă. Mie, unuia, nu mi-l va scoate nimeni din cap. Îmi aduc aminte de roşiile înfierbântate de soare din curtea bunicii. Dar am mari îndoieli c