Profesorul academician Constantin Popa (73 de ani), neurolog de renume, vorbeşte despre viaţa sa lângă pacienţi şi în cercetare, dedicată cunoaşterii creierului. Specialistul semnează 25 de premiere medicale în domeniu. Spune că medicii plecaţi s-ar întoarce în ţară pentru un salariu decent şi că mulţi dintre rezidenţi se lasă de medicină.

V-aţi specializat în neuroştiinţe la celebrul centru din Paris Salpetriere, şi asta de foarte tânăr. Cât a contat numele profesorului român Gheorghe Marinescu atunci când aţi ajuns acolo?

Am dat un concurs în 1969, pentru o bursă acolo, şi l-am câştigat. Am plecat şi, în această perioadă de timp, i-am prins acolo pe cei mai importanţi neurologi din lume la acel moment, care erau descendenţi ai şcolii românului Marinescu. Erau bătrâni marea lor majoritate, dar încă lucrau. Făceam cercetare dimineaţa şi asistenţă medicală, după-masă lucram în laborator. Dar eu lucram şi sâmbăta, şi duminica, într-o nebunie a mea, ca să profit la maximum de ce era acolo. Am învăţat anatomie patologică, angiografie, despre studiile de neurofiziologie, şi multe altele.

Înţeleg că v-au ofertat să rămâneţi.

Da, am dat examen la Facultatea de Medicină din Paris ca să devin asistent străin, să predau. L-am luat şi am predat studenţilor şi mi-am mărit astfel şi suma bursei, care era destul de mică. Munceam foarte mult, şi la universitate, şi la spital, stăteam peste program şi de vreo

două ori m-au închis înăuntru, pentru că au uitat de mine în laborator.

Aţi început pregătirea pentru domeniul medical încă din liceu, la Şcoala Tehnică Medicală. Cum v-au influenţat profesorii de acolo?

Eu la 10 ani am plecat de acasă. Nu am fugit, dar eram opt copii acasă şi tata, care lucra la primărie, ne-a spus să ne orientăm, că urmează vremuri grele. Eu eram slăbuţ aşa, bolnăvicios, şi am venit în Bucure