De când am citit că veşnicia s-a născut la ţară, m-am mutat la sat. Aerul e mai curat, când ies în pridvor, la fumat, apă avem, că plouă des, frig nu e, decât iarna. În schimb, vara…Vara îmi vin nepoţeii, mititeii! De, copii de oraş, crescuţi parcă la incubator, între blocuri, în ciment şi asfalt.
În rest, răsfăţaţi, împieliţaţi şi deja cu aere de prinţi de Dorobanţi, coconi domneşti, viitori filfizoni. Dar mi-s dragi, atât nepoţelul Vuiton, cât şi nepoţica Qratza. Doamne, ce nume! S-a bolunzit lumea!
Ei, şi au venit, pentru prima oară, la ţară…Când i-am spus nepoţelului că o să mergem la pădure, să asculte cum cântă cucu, s-a uitat, speriat, la puţucă. Pe nepoţică am întrebat-o dacă ştie cum arată un bou. Mi-a spus că da, că „aşa îi spune uneori mămica lui tăticu’!”
De vacă şi de capră n-am mai întrebat, având oarece suspiciuni, vizavi de răspuns…
„O să mergem la târla de oi, în saivan, la cules de cucuruz…” Copiii s-au uitat unul la altul şi au comentat „E zombi, bunelul! Dă-i dilit!” Încerc să-i încânt: „O să vă jucaţi în şopron!”
„Poate şotron, daddy!” Fata, mai mărişoară, mă întrabă „Ce Windows ai, bunicule?”
I-am dus în grajd, să le arăt purceii. Au comentat, la modul: „Miroase ca la ghena de gunoi din spatele blocului nostru, numai că acolo nu sunt porci, sunt ţigani!”
Trei zile, cât au stat, s-au tot mirat şi minunat, după care i-au sunat pe părinţi, de pe mobil, rugându-i să vină să-i ia, că „La bunicu’, nu e nimic cool!”
Am rămas trist. Trist, dar adevărat!
De când am citit că veşnicia s-a născut la ţară, m-am mutat la sat. Aerul e mai curat, când ies în pridvor, la fumat, apă avem, că plouă des, frig nu e, decât iarna. În schimb, vara…Vara îmi vin nepoţeii, mititeii! De, copii de oraş, crescuţi parcă la incubator, între blocuri, în ciment şi asfalt.
