După ce a întârziat, pentru un efect dramatic sporit, numirea noului ministru al Muncii, premierul Emil Boc s-a reîntors la ceea ce făcea înainte. Este posibil să fi amânat numirea oficială a fostului consilier prezidenţial în această funcţie pentru a mai avea posibilitatea de a anunţat, în faţa camerelor, cu cât a mai crescut numărul de contracte de muncă în România. În medie au fost două anunţuri pe săptămână.
Niciun ministru al Muncii, tehnocrat, politic sau pus doar pentru a ocupa un scaun liber nu va putea avea rezultate concrete fără un aparat administrativ capabil şi, mai ales, fără voinţa populaţiei.
Victoria de etapă în lupta cu evaziunea de pe piaţa forţei de muncă păleşte în comparaţie cu haosul pe care Munca l-a creat în ultimii ani, atât înainte cât şi după ce a început recesiunea.
O parte din pensii se plătesc în continuare cu bani de împrumut luaţi de la bancheri. De parcă asta nu ar fi de ajuns, în continuare unii vor primi pensie după cât au muncit iar alţii după cât au hotărât ei.
Sistemul prin care se acordă ajutoarele sociale este în continuare gestionat greşit, cel puţin atât timp cât sunt în continuare mii, zeci de mii de persoane care încasează ilegal, dar cu hârtia în mână, bani de la stat. De vină nu este legea, ci faptul că ajutorul social poate fi obţinut şi de către cei care nu merită, contra unei şpăgi.
Economia nu produce noi locuri de muncă. Nici noul Cod al Muncii, nici ieşirea oficială din recesiune nu au convins patronii că merită să investească în noi angajaţi. Desigur, nici majorarea TVA, nici scăderea consumului nu au fost argumente bune în acest sens.
Dincolo de legi însă, de lăcomia sau de dărnicia patronilor, de faptul că înalţii oficiali nu îşi fac treaba şi de faptul că sistemul de învăţământ produce specialişit în sectoare moarte, supraaglomerate, se află un adevăr foarte simplu: nu toţi ro
