De la ”Trainspotting” și ”The Beach” la ”28 Days Later” și ”Sunshine” (trecând și prin Oscarul vagabondului milionar) nu prea ai de ce să te temi când mergi la filmele lui Danny Boyle. Publicitatea și sinposisurile ”au grijă” să-ți vândă povestea înainte, astfel că subiectul celor ”127 ore” îl știi de când intri în sala de cinema: e cea a unui tânăr alpinist (”canionist” în varianta americană), Aron Ralston, care, în 2003, a trecut printr-o experiență extremă. Într-un accident în Marele Canion s-a trezit cu mâna prinsă sub un bolovan. Cum nimeni nu știa unde se află (așadar doar hazardul i-ar fi putut aduce pe cineva în ajutor), lui Aron îi rămâne o singură soluție pentru a se salva: să-și taie mâna.

Cum spuneam, promovarea a vândut subiectul cu anticipație, motiv pentru care la film mergi nu pentru a afla deznodământul acțiunii, ci modul în careîl povestește Danny Boylev și, mai ales, ce oferă în plus față de ”original”. Din punct de vedere artistic, nivelul e cel cunoscut (cadrele paradisiace din ”The Beach”, efectele tactile ale mișcării din ”28 Days Later”). Noutatea (nu e Danny Boyle cel care să facă un film care, la final, să nu ofere o lecție de ținut minte) e abordarea. Pentru a se elibera din capcană, Aron trebuie să câștige lupta cu sine însuși. Dar lupta nu se dă cu durerea fizică, ci pe plan psihic. Iar Aron are de rezolvat o problemă: să afle cum a ajuns în aceas situație fără ieșire. Și, după câteva încercări de ”pasare a responsabilității” (către tatăl lui care l-a inițiat în canioning, la sora, iubita ori prietenii lui), Aron accpetă situația: singurul vinovat e chiar el, mai exact egoismul lui. Odată înțeles acest lucru, Aron e pregătit să treacă la fapte (iar ”fapte” înseamnă amputarea brațului). Și, în momentul eliberării, mai are puterea să-și ”la revedere” de la brațul lui și bolovanul capcană printr-un simplu (și, aparent, incredibil,