În 1963, potarul lui Fluminense, Carlos Jose Castilho, l-a rugat pe medicul echipei să-i amputeze falanga mică pentru a putea reveni pe gazon în două săptămîni
“Doare, Castilinho?” “Doare ca dracu’, rău de tot!” “Păi ce să-ţi fac eu, mă, dacă n-ai grijă?” “Fă-mi un abonament la tine!” “Auzi, da’ de ce apari mereu cu mîinile rupte, fotbalul nu se joacă cu picioarele?” L-ar sictiri, dar medicul Newton Paes Barreto e cel care are grijă de ciolanele sale de mai bine de 17 ani. Da, da, de 17 ani îi ştie fiecare părticică din corp, fiecare oscior. “Castilinho, acu’ hai să lăsăm gluma deoparte. E groasă rău, tăticu’! A cincea fractură la degetul ăsta. Ştiu, o s-o bagi pe aia c-ai organismul tînăr, că te refaci repede, dar nici cu sudură nu mai lipeşti aşa ceva!”
Daltonistul norocos
Pe Carlos Jose Castilho n-avea cum să nu-l iubească. Ajunsese la Fluminense imediat după război. Intrase în cabinetul său şi-i zisese: “Doctore, sunt daltonist. Dacă spui asta cuiva, te-am păpat!” Se uitase pe fişa sa. Îşi făcuse cruce. Tupeu mare de tot pentru un puşti de 19 ani!
Din ‘46 nu mai ieşise din poartă. Prinsese vreo patru turnee finale, se unsese de două ori campion mondial. De ciudă că în 255 de partide nu primise gol, duşmanii celor de la “Flu” îl botezaseră “Norocosul”…
Paznicul lui Ademir şi Jair
Venise la el de vreo 40 de ori. Cap spart, coaste fisurate, degete îndoite. Uneori, i le punea la loc aşa, în picioare, fără anestezie. Dar nu era un portar nebun. Din contră, studia atent mişcările atacanţilor. Îi luase urma unui Jair, unui Ademir, unui Zizinho, studia cum băteau penaltyurile. Numai în 1952, în campionat, parase şase. Fusese primul goalkeeper din lume care-şi prinsese tricoul cu o curea, să nu-l încurce la plonjoane.
Bisturiu în loc de ghips
Dar acu’, gata, i se înfundase. A cincea fractură la degetul mic, mîna stîngă
