Pe vremea lui Lucescu, un meci cu Brazilia, în Brazilia, era un vis. Un ritual pentru care te pregăteai o viaţă. Pe vremea lui Lucescu tatăl. În Mexic, Rică Răducanu îl ruga cu lacrimi în ochi pe nea Angelo să-l bage şi pe el cîteva minute să joace contra lui Pele. La final de mandat al lui Lucescu fiul, un meci cu Brazilia, în Brazilia, a devenit o corvoadă. O plimbare inutilă pînă la capătul lumii, în timp ce pe băieţi îi aşteaptă all inclusive-ul Antalyei. Un meci cu Brazilia, care marchează retragerea lui Ronaldo, plus o întîlnire cu Paraguay. Ce ocazie să respiri aerul fotbalului adevărat, al altei lumi! Dar pe ei îi interesează altele, ei sînt obosiţi. S-au născut obosiţi şi au crescut plictisiţi.

Alienarea fotbalului românesc se poate măsura în ani, dar mai ales în gesturi. Absenţa lui Mutu, Săpunaru, Tamaş sau Raţ, a lui Mircea Sandu şi a lui Lupescu, abandonurile lui Răzvan şi Chivu, toate vorbesc despre starea de spirit a unei generaţii. E bine că avem tablete I-Pad, căşti pe urechi, net cu acces nelimitat şi viteză supersonică, dar nu e bine că ne-am pus ochelari de cal.

Sîntem suma experienţelor pe care le trăim, iar un turneu în America de Sud tratat ca o sărbătoare ar fi fost ceva normal. Fiecare dintre cei absenţi şi-a găsit scuze şi motive pentru a rămîne pe lîngă casă. Alibiuri străvezii, ţeluri mici. Şi ne mirăm, şi ne mirăm. Nu înţelegem de ce ei nu au ştiut niciodată să-şi dea întîlnire cu gloria. Acum avem răspunsul. Au alte treburi. Mereu alte treburi. Domestice. Bucuria fotbalului s-a născut pe plajele din Rio, mediocritatea lui s-a desăvîrşit la naţionala României. Hai România!

Pe vremea lui Lucescu, un meci cu Brazilia, în Brazilia, era un vis. Un ritual pentru care te pregăteai o viaţă. Pe vremea lui Lucescu tatăl. În Mexic, Rică Răducanu îl ruga cu lacrimi în ochi pe nea Angelo să-l bage şi pe el cîteva minute să joace c