Teoretic, Italia capitalistă ar fi trebuit să se uite chiorâş la Rusia bolşevică. Practic însă, Italia capitalistă nu mai ştia cum să intre în voie Uniunii Sovietice.

Ori de câte ori, în ultimii ani, a scăpărat în România postdecembristă scânteia unei discuţii despre relaţiile noastre cu Marile Puteri ale lumii, m-am pronunţat categoric împotriva abordării în termeni sentimentali. Statele - am ţinut să afirm - n-au sentimente. Statele au doar interese. Această credinţă mi-a fost întărită de argumentele tari, puse la dispoziţie de cartea „Relaţiile diplomatice româno-italiene. 1918-1940", iscălită de Lilian Zamfiroiu, ministru-consilier în cadrul Delegaţiei Permanente a României pe lângă UNESCO.

Împrumutat de la teza de doctorat, titlul pare astfel ales încât să ţină la distanţă marele public, prin esenţă îndărătnic când e vorba de a cumpăra cărţi de specialitate, excepţie făcând, desigur, cele care-l învaţă cum să câştige fără să muncească şi să aibă succes la femei fără un ban în cont. Cartea lui Lilian Zamfiroiu e însă un eseu care poate şi trebuie citit şi de marele public. Deşi a susţinut teza la Istorie, autorul nu e un istoric cu patalama la mână. E diplomat şi ziarist - ar zice Nicolae Manoescu, şeful lui Lilian Zamfiroiu la Ambasada UNESCO, şi, totodată, îndrumător într-ale scrisului al tânărului autor. E ziarist şi diplomat - zic eu, care am lucrat, la un anume moment, cu gazetarul Lilian Zamfiroiu. Dubla ipostază a lui Lilian Zamfiroiu sau, mă rog, pentru a da satisfacţii şi profesorilor îndrumători ai lucrării de doctorat, tripla ipostază - de istoric, gazetar şi diplomat - se regăseşte din plin în această carte, lansată lunea trecută la sala Gafencu a MAE din Bucureşti.

Graţie nebănuitelor virtuţi de moderator dovedite de Nicolae Manolescu, lansarea, condamnată, ca multe sindrofii de acest gen, să-şi dea duhul într-o atmosferă de iz