Planificarea, evaluarea priorităţilor, precum şi mobilizarea raţională a resurselor sunt esenţiale.
Peste două săptămâni, Consiliul European va înscrie în agenda sa şi „Strategia UE pentru regiunea Dunării". Pornită din iniţiativa României şi Austriei, în urmă cu câţiva ani, având susţinerea unor state membre, precum Germania, şi găsind ecou la Bruxelles, Strategia Dunării va primi consacrarea oficială europeană la sfârşitul semestrului preşedinţiei ungare a Consiliului.
Concepută pentru a promova cooperarea statelor regiunii, Strategia Dunării asociază state membre ale UE, state candidate şi state din vecinătatea Uniunii care-şi propun câteva obiective de importanţă transnaţională: conectivitatea, managementul mediului şi apelor, managementul riscurilor, dezvoltarea socio-economică şi îmbunătăţirea sistemelor de guvernare. Proiectul cooperării statelor şi naţiunilor din regiunea dunăreană nu e nou.
Lăsând la o parte experienţele istorice dinaintea epocii moderne, vom aminti de politica mercantilă habsburgică (secolul al XVIII-lea), pentru care Dunărea reprezenta o cale esenţială de transport şi comerţ cu produse agricole către Vest şi produse manufacturate spre Est. Efectul principal a fost orientarea regiunii spre piaţa vest-europeană. În prima parte a secolului al XIX-lea, economistul Friedrich Liszt a propus extinderea Zolvereinului, patronat de Prusia, spre Europa danubiană, care urma a fi inclusă într-o vastă piaţă, determinând atât dezvoltarea agriculturii cât şi a industriei.
Ideea a fost preluată de printul Felix Schwarzenber, şeful guvernului lui Franz Joseph, care a încercat să aplice un program grandios, prin confederarea statelor germane şi monarhia habsburgică, Dunărea devenind, „axa Europei continentale". Prinţul Schwarzenberg a fost „temperat" de Metternich care considera că spaţiul danubian era european doar de la
