Când vine vorba despre experimente ştiinţifice, oamenii se gândesc la clipele magice în care se rezolvă o problemă veche de când lumea. Exemplele nu lipsesc, cada lui Arhimede, mărul lui Newton, mâna lui Roentgen pe ecran. Se vorbeşte şi despre zilele şi nopţile petrecute în căutarea unui răspuns, găsit într-o secundă de genială intuiţie sau chiar în vis, precum Kekule descifrând structura benzenului în timp ce picotea într-o trăsură la Viena.
Se vorbeşte mai puţin sau chiar deloc despre experimentele lungi, foarte lungi, unele măsurate în ani şi decenii, altele neterminate, deşi au început în urmă cu multă vreme. Pentru început, ceasul Beverly, creat în anul 1864 de Arthur Beverly, un specialist în mecanica fină, convins că a reuşit să construiască un „perpetuum mobile”. Ceasul, aflat până în ziua de azi într-o sală a departamentului de fizică a Universităţii Otago din Dunedin, Noua Zeelandă, se bazează pe oscilaţiile de temperatură şi presiune atmosferică şi s-a oprit doar de câteva ori din cauza situaţiei cunoscute drept „calm plat”. Ceasul este observat în continuare până ce savanţii vor ajunge la o concluzie. Probabil că mai durează.
Ceva mai de curând, în 1927, Thomas Parnell, profesor la Universitatea statului Queensland din Brisbane, Australia, a umplut o pâlnie de sticlă cu smoală topită. Avea intenţia să studieze vâscozitatea smoalei la temperatura camerei, astfel că în 1930 a desfundat ţeava pâlniei. Smoala care se solidifică poate fi zdrobită cu un ciocan şi are o vâscozitate de 230 de miliarde de ori mai mare decât a apei. Prima picătură a căzut în 1938, cea de a doua în 1947. Până în 2009, din pâlnie a picurat de numai opt ori. Camera instalată pentru a surprinde momentul s-a defectat, astfel că nimeni nu a văzut vreodată picătura. Parnell a murit în 1948.
Un clopoţel electric ascuns sub un clopot de sticlă sună în laboratorul Cl
