Rusciori – Sibiu. Ruşcior – odinioară. Un târguşor, în traducerea din denumirea germană. Un loc în care, până nu demult, un clopot cu sunet cristalin, pur, avea puterea de a împrăştia norii grei, salvând gospodăriile şi câmpurile de furia grindinei.
La doar şapte kilometri de Sibiu, ascuns între dealurile înverzite, înconjurat de codri seculari, se află satul Rusciori. Un loc splendid pe care îl redescopăr de fiecare dată altfel, de unde, atunci când cerul alungă norii dezvăluindu-şi mantia albastră, poţi zări Munţii Făgăraşului ale căror creste poartă căciuli de nea, până târziu, în miezul verii.
Am ajuns pe aceste frumoase meleaguri transilvănene într-o vineri, în care nici un nor nu brăzda cerul, în timp ce soarele strălucea mirific, punând în valoare frumuseţea peisajelor de primăvară. Sâmbătă, 7 mai, strălucirea câmpului n-a mai fost aceeaşi. Soarele s-a ascuns între nori. „Va ploua după-amiază”. Aceasta era prognoza pentru Sibiu şi, fără să mai stau pe gânduri, am pornit pe uliţa mare a satului, unde am descoperit oameni frumoşi la suflet şi case splendide săseşti, iar acolo unde gardul nu era în ton cu locuinţa, era lăsată la vedere câte o grădină atent îngrijită, o oază de verdeaţă, cu fel de fel de flori şi copaci înfloriţi.
Ca din senin, un vânt rece s-a stârnit, ridicând în aer vălătuci de praf. Am făcut cale întoarsă, cu paşi grăbiţi, spre pensiunea din sat. După vreo zece minute de mers, am ajuns. Nori grei, cum nu mai văzusem din copilărie, coborâseră, îmbrăţişând dealul. Era miezul zilei şi, totuşi, parcă era seară, târziu. Un şuierat ciudat ne învăluia. De pe deal, alergând aproape să se rostogolească, cobora iute un câine. Pe uliţă, o pisică alerga bezmetică, neştiind încotro s-o apuce: în stânga ori în dreapta. Sub streşini, rândunicile scoateau sunete ascuţite, ce-ţi dădeau fiori. Fulgere brăzdau cerul
