Săptămâna care tocmai se termină a trecut incredibil de repede la Satu Mare. Mi-am încărcat bateriile în colțișorul de rai din curtea fratelui meu, cu: povești, cu răsărit de soare și soare, cu un joc nou inventat de Călin (calea ferată este chiar în capătul curții așa că fiecare dintre noi trebuia să ghicească în momentul în care începe să se audă atenționarea sonoră pentru mașini din ce direcție vine trenul, dacă e de persoane sau de marfă și câte vagoane are – am vrut să adăugăm și schema cu actele însoțitoare ale mărfurilor din vagoane, dacă sunt sau nu în regulă în cazul în care ele există, evident dar am renunțat pentru că ar fi fost mult prea greu de dovedit cine are dreptate ).
Am avut parte de grătare, slănină friptă și alte lucruri care zice-se că nu sunt sănătoase dar în schimb extrem de gustoase, de un câine (Bella) care știe să stea nemișcat, în poziție artistică, dacă îi spui cuvântul statuie și apoi bate palma (cinci-ul) cu tine, muzică și cei mai mișto prieteni pe care îi poate avea cineva. Nu mai vorbesc de răsărituri, cred că le-am prins zilnic, nu știu dacă am ratat vreunul, în timpul zilei era oricum imposibil să stai pe terasă, așa că așteptăm cu toții ploaia de ora 18:00 și răcoarea de noapte de la ora 2:00- 3:00. Apoi, pe la 4:00, rămânem noi doi, bufnițele trupei – frate-meu și cu mine, la povești, de fapt cea mai tare chestie din toată excursia pentru că nu știu când și cum ne mai vedem anul acesta, în asemenea condiții propice discuțiilor fraterne. Mama mi-a făcut așa cum numai ea știe să facă – lapte de pasăre (desertul preferat al copilăriei) ce mai, răsfăț total. Cred că m-aș putea obișnui cu o astfel de tratație zilnic . Nu scriu toate chestiile acestea ca să mă laud, le scriu pentru că-mi lipseau, mi-era dor de genul acesta de relaxare, îmi cer scuze de acum dacă vă plictisesc.
Am fost și la o prezentare de
