Anul 2011 a început nesperat de bine pentru susţinătorii democraţiei din lumea arabă; în decursul a numai câteva săptămâni, revoltele populare au răsturnat regimurile din Egipt şi Tunisia, iar cele din Libia, Yemen şi Siria păreau să fie următoarele pe listă. Însă dictatorii din aceste ţări sunt încă la putere. Pentru cât timp?

Aşa-zisele „revoluţii Twitter/Facebook" din ţările nord-africane au părut, într-un prim stadiu, să cuprindă întreaga lume arabă; după protestele din Tunisia a urmat un val de revolte populare nonviolente care nu a ocolit nici unul dintre statele din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu. După ce în acele luni nici unul dintre dictatorii acelor state nu a dormit probabil prea liniştit, situaţia continuă să fie tensionată în numai trei ţări: Libia, Yemen şi Siria, unde modelul primelor revoluţii nu a putut să fie aplicat decât parţial. Spre deosebire de Tunisia şi Egipt, unde armata a avut un aport esenţial la succesul demonstranţilor antiguvernamentali, refuzând să deschidă focul împotriva acestora şi retrăgându-şi efectiv sprijinul pentru regimurile aflate la putere, în cele trei ţări menţionate mai sus cel puţin o parte a forţelor militare îi susţin în continuare pe conducătorii ţării - ceea ce nu este de mirare, având în vedere că printre comandanţii militari se află rude apropiate ale acestora.

Totodată, spre deosebire de foştii preşedinţi Ben Ali (al Tunisiei) şi Hosni Mubarak (al Egiptului), liderii din Libia, Yemen şi Siria sunt hotărâţi să rămână la putere cu orice preţ - inclusiv cel al unui război civil care ar putea să ducă ţara la dezastru. Iar dacă în Yemen se întrezăreşte o soluţionare a conflictului după ce preşedintele Ali Abdullah Saleh a părăsit ţara după ce a fost rănit într-un atac cu grenade susţinut împotriva palatului prezidenţial, în Libia şi Siria liderii nu par dispuşi să înceteze lupta.

Libia: Gaddaf