De cand mi-am luat angajamentul ca ma voi ingriji, in fiecare saptamana, de aceasta rubrica, am ciulit urechile si am cascat ochii de fiecare data cand m-am urcat in autobuz, troleu, tramvai ori metrou.
Saptamana trecuta, spre exemplu, era forfota mare in jumatatea din fata a autobuzului RATB cu care ma indreptam spre casa. M-am bulucit si eu, fericita c-o sa am un subiect de microreportaj. Am tras cu urechea, sa vad de ce s-a constituit grupul ad-hoc. Niciun controlor mojic, niciun copil smiorcait si enervant, niciun cersetor poet, nici macar un barbat la costum, ocupat cu incantatii tantrice.
Doar un pensionar care sporovaia de zor ceva despre "gloria comunista". Din pacate, a coborat la prima statie. Asa ca, in aceasta saptamana, nimic din RATB. Dar Bucurestiul, slava Domului, e plin de intamplari banale. Chiar daca, atunci cand aud de ele, rudele mele de acasa isi fac cruce cu ambele maini.
In farmacii imi propusesem sa nu mai intru degraba, dupa ce-am fost privita ca un dealer de droguri cand am intrebat de Algocalmin. Socoteala din targ insa... De voie nicidecum, ci impinsa de nevoie am purces de aceasta data catre-o alta farmacie "mai din centru". I-am marturisit farmacistei oful meu cel mare, dupa ce m-a apostrofat c-am indraznit sa cer "un calmant puternic, doamna, cel mai puternic".
Si-a pus mainile in sold si m-a chemat in stanga tejghelei, lansand casa de marcat pe mainile iscusite ale colegei sale cu vreo trei decenii mai tanara. "Esti insarcinata?" a fost prima intrebare a femeii. "Nu, doamna, asa-s eu, mai rotofeie".
I-am explicat ca ma doare abdomenul si spatele si chiar nu vreau altceva decat un calmant puternic. "Te hidratezi? Cata apa bei?" a continuat farmacista care-si tragea ochelarii cat mai aproape de varful nasului. In farmacie nu exista o banda lipita pe podea, asemanatoare celor di
