”Școala noastră”, documentarul regizat de Mona Nicoară și Miruna Coca Cozma (prezentat duminică, în premieră, la TIFF), e o poveste despre țigani. Dar și despre ipocrizie. Ipocrizie inconștientă, desprinsă din gesturi mici, din cuvinte și ridicări de voce, care trădează incapacitatea de a-i privi, de a-i trata și de a le oferi șanse egale reale copiilor romi pe care pretindem că vrem să-i ajutăm.
De nenumărate ori ai ocaza să pufnești în râs, iar spectatorii au făcut-o, pe parcursul vizionării peliculei. Dar e un râs amar, dureros, pentru că situația e mai mult decât critică și, aparent, fără ieșire. ”Școala noastră” e o școală construită din fonduri europene, la periferia unui mic oraș maramureșean, Târgu Lăpuș, pentru copiii romilor din zonă. ”Școala noastră” e, în același timp însă, și școala ”din centru” la care copiii romilor ajung să învețe până le este construită cea din cartier. ”Școala noatră” mai e, totodată, un film-școală, pentru cei care au, totuși, disponibilitate să învețe ceva din această peliculă.
Acest lucru nu trasnformă însă filmul într-unul tezist. E doar mărturia despre viața unor copii romi (Alin, Dana, Beni și alții) urmăriți pe parcursul a cinci ani. Visurile lor, jocurile lor, problemele lor, care sunt departe de a fi idealizate (Beni își dorește, la început, doar să aibă mai mulți prieteni cu care să poată juca fotbal, iar, mai apoi, să-și ia carnetul de șofer). Culmea e că și românii (primarul, profesori, directorul școlii, preoteasa) doresc să-i ajute. Doar că nu știu cum. Primarul nu înțelege că o școală separată, oricât de modernizată ar fi, construită doar pentru copiii țiganilor, nu face decât reprezintă segregare. La fel cum preoteasa, care-i oferă de lucru Danei în schimbul ajutorului acordat la făcutul temelor pentru școală, nu-și pune problema că punerea la dispoziția a garajului nu e o favoare, ci o discriminare.
