La peste jumătate de secol de la moartea lui Stalin, lumea gândeşte naţiunea, în linii mari, tot în cam aceiaşi termeni lansaţi odinioară de „tătucul de la Kremlin": ca pe o deplasare calitativă a poporului - comunitate întemeiată pe comuniunea de origine, limbă, cultură, tradiţii şi interese -, printr-o mutaţie de conştiinţă. Să fie vorba despre aşa ceva, naţiunea şi-ar înceta în aceeaşi clipă existenţa, în cazul oricărui popor, probabil, în oricare moment al prezentului imediat. De ce? Fiindcă ea ar trebui să existe numai dacă voinţa de a fi împreună ar exista în cadrul tuturor fiilor ei şi dacă educaţia acestora ar fi suficient de dezvoltată pentru a se ridica, în cazul oricăruia dintre ei, la înţelegerea cadrului (cam abstract) al totalităţii cetăţenilor vii ai propriei macrocomunităţi, dar şi al cuprinderii celor din trecut şi al celor ce încă nu s-au născut.

Chiar şi insuficient de clar definită, naţiunea există, însă. Că este aşa o dovedeşte mulţimea de fapte aduse la îndeplinire în numele ei: reglementări juridice, tratate politice, împărţiri administrativ-teritoriale, legislaţie şi oratorie.

Ea poate fi înţeleasă şi din alte perspective, mai tehnice, care depind de calitatea juridică de cetăţean a beneficiarului unui statut care recomandă pe cineva drept fiu sau fiică al ori a naţiunii. Se poate, de aceea, vorbi despre naţiunea retrospectivă - cea care priveşte într-un mod privilegiat trecutul, reflectându-se mai mult în gloria de odinioară a celor de la care se revendică -, despre naţiunea pragmatică a cetăţenilor a căror legitimitate identitar-administrativă emană de la un anume stat şi care îşi pot exercita funcţiile şi drepturile politice în cadrul aceluia, sau despre naţiunea de tip matrioşkă, în cadrele căreia eşti în mod legitim posesorul mai multor identităţi naţionale noncontradictorii (cetăţean român, cetăţean european, deci