Revoluţiile arabe nu sunt decât lovituri de stat militare mascate, afirmă un specialist, Eric Denécé, fost membru al serviciilor secrete franceze, actualmente director al unui centru de informaţii.

Personajul nu pare să facă parte din categoria tenebroşilor care văd pretutindeni manipulare şi calcul. Dar lui nu i-a scăpat faptul că, pentru prima dată, în ţările unde regimurile dictatoriale prea longevive au fost înlăturate de la putere armata nu a mai mers mână în mână cu poliţia, deci a refuzat să reprime mişcările de protest. S-a întâmplat astfel în Tunisia şi în Egipt, parţial şi în Libia. Încă nu se întâmplă în Siria, în Iran sau în Yemen, unde rivalitatea dintre cele două forţe încă serveşte regimurile brutale şi constituie o sursă de război civil. Sigur, neulţumirea populară împotriva unor regimuri corupte mocnea de multă vreme. Dar nu trebuie să credem în spontaneitatea acestor revolte şi nici în propagarea lor ingenuă de la o ţară la alta. Terenul pare să fi fost pregătit de aceleaşi ONG-uri americane (de tipul Freedom House sau International Republican Institute) care au încurajat revoluţia portocalie din Ucraina, pe cea a trandafirilor din Georgia sau, şi mai devreme, dezmembrarea URSS-ului.

La un moment dat, elitele militare au înţeles că au mai mult de câştigat dacă înlătură vechile clanuri de la putere şi instalează regimuri mai moderne, în care armata ar avea de jucat acelaşi rol stabilizator ca în Turcia. Ca dovadă, noua echipă de la Cairo a recunoscut cu prioritate acordurile de la Camp David şi a avut grijă ca perioada de instabilitate să nu devieze în populism antiisraelian. Drept răsplată, guvernul american asigură în continuare finanţarea esenţială a armatei egiptene, iar FMI-ul degajează spre Egipt un împrumut de trei miliarde de dolari. Complot sau nu, mecanismul miraculos al speranţei a fost declanşat şi, în ciuda confuziei car