În perioada 2004 - 2008, părea o idee excelentă pentru cetăţenii din ţările proaspăt membre ale UE să se împrumute în euro sau alte valute exotice (în special în franci elveţieni sau yeni japonezi) pentru toate tipurile de credite. Perspectivele erau clare: toate ţările respective sperau că mai devreme sau mai târziu (dar orizontul nu depăşea de obicei 5-7 ani) vor adera la moneda unică, pe măsura îndeplinirii condiţiilor din tratatul de la Maastricht. Aceasta însemna că pentru creditele pe termen lung (creditele imobiliare şi ipotecare în principal) exista o acoperire perfectă între moneda în care persoanele fizice urmau să încaseze salariul în viitor şi valuta în care se plăteau ratele la creditele contractate. Desigur, nu acelaşi lucru a fost valabil şi pentru creditele de consum, cu maturităţi de până la 7 ani, dar acest lucru nu a împiedicat băncile comerciale să răspundă cererii tot mai mare de astfel de credite în valută.

În cazul valutelor exotice, dezechilibrele sunt şi mai clare. În mod evident, avantajul de moment pentru clienţii care au contractat credite în aceste valute a fost posibilitatea de a împrumuta sume mai mari (ţinând cont de ratele de dobândă mult mai reduse în valutele exotice la momentul respectiv, decât rata dobânzii la monedele ţărilor din Europa Centrală şi de Est). Cum pentru un credit cu maturitate de 10 ani sumele plătite sub formă de dobânzi sunt aproximativ egale cu suma împrumutată, iar o diferenţă de dobândă de câteva procente înseamnă că persoana fizică putea accesa un credit cu 50% - 100% mai mare decât în moneda naţională, este clar de ce oamenii au fost atraşi de creditele în valute exotice. Dobânzile la yenul japonez şi la francul elveţian erau deosebit de reduse, iar clienţii obţineau avantaje de moment deosebite. Băncile au profitat de aceste avantaje ale monedelor exotice şi au promovat în mod agresiv creditele în mon