Conceptul de "umbră" (componentă a psihicului omenesc) a fost definit pentru prima oară de un titan al cercetării psihanalitice, Carl Gustave Jung. El a vorbit despre o umbră individuală, dar şi despre o umbră colectivă şi-i firesc, în condiţiile în care teoria lui a fost fundamentată pe principiul unităţii tuturor fiinţelor printr-un Sine unic. Nu voi intra acum în detalii prea specializate, cât voi încerca să arăt la modul cel simplu posibil faptul că "umbra" nu este o entitate inconştientă de sine stătătoare, cât o consecinţă a sentimentului nostru de separare. Într-un fel, umbra pare a fi necesară, căci ea creează contrastul de care avem nevoie pentru a vedea lumina. Dacă nu este înţeleasă ea se poate transforma într-o putere periculoasă, cu atât mai mult cu cât suntem inconştienţi de prezenţa ei, inconştienţi de rolul şi atributele ei, inconştienţi de faptul că se manifestă în realitatea vieţii noastre. Poate tocmai pentru că rămâne necunoscută şi neasumată, umbra – fie ea indivi­duală sau colectivă – face viaţa omului grea şi ne convinge, adesea, de faptul că necunoscutul care ne atacă prin alţi oameni, prin războaie, prin catastrofe, prin ură, distrugere şi durere se află în afara noastră.

Când vedem răul venind din afară, vedem că suntem separaţi de ceilalţi oameni. Sinele unic ce ne hrăneşte vieţile nu este recunoscut şi din această nerecunoaştere se naşte "umbra". Dar ce este umbra? Cum putem noi să ne recunoaştem umbra şi, prin aceasta, să folosim energiile ei tocmai pentru a deveni conştienţi de lumina noastră? Spus foarte simplu, trupul nevăzut al umbrei este compus din impulsuri, tendinţe psihice şi pulsiuni nerecunoscute, considerate inacceptabile la nivel conştient. Ce ne place mai puţin în personalitatea noastră, în manifestări, în dorinţe, în vise sau în impulsuri ascundem, reprimăm, negăm, împingem în inconştient. Ce-i neadecvat şi cons