Dacă evenimentul promovat printr-o campanie nu corespunde din punct de vedere al calităţii, spectatorii atraşi o dată nu se vor mai întoarce în sala de concert. Despre muzica clasică s-a auzit prima oară pe teritoriul actual al României cu mult după ţările din vestul Europei. Totuşi, continuăm să fim un rezervor de talente pentru Europa şi nu numai.

În sălile noastre de concerte însă, publicul este prezent în salturi, lăsându-se convins doar atunci când crede că are de-a face cu evenimente. Şi nu ne referim la cele câteva sute de abonaţi ai Sălii Radio sau ai Ateneului. Ne referim la publicul care face neîncăpătoare sălile Festivalului „Enescu", atras fiind de povestea Pianului călător sau de „Paganini - înger sau demon".

De ce acest public nu are curajul şi curiozitatea să vină să descopere un nume despre care nu a auzit, un nume care nu este Alexandru Tomescu sau Horia Mihail, dar nici Cristian Mandeal sau Dan Grigore ? Scriu rândurile de faţă pornind de la cifre şi de la evidenţa unor săli arhipline versus săli cu destule locuri goale, în stagiunea ce se încheie zilele acestea. Nu mă bazez pe... impresii. Poate muzicianul respectiv este concertmaistrul celei mai bune orchestre din lume, Concertgebouw Amsterdam, poate este profesor la cea mai bună academie de muzică din Europa, Royal Academy din Londra...

O astfel de curiozitate faţă de fenomenul cultural nu există în România. Organizatorii de concerte trebuie să inventeze evenimente, să producă vedete, să genereze campanii de presă, pentru că, altfel, totul stă sub semnul întâmplării. Dar e bine ca acestea să fie reale. Dacă nu sunt, cei atraşi o dată nu se vor mai întoarce.

Privind de pe baricada celor cărora le pasă, ajungi la concluzia că un „divorţ" artistic bine orchestrat poate fi util şi el în context. Oare scopul scuză mijloacele şi în acest domeniu de nişă? Probabil. Sau doar