Priviti cu atentie fotografiile acestea. Care ar fi locul lor comun (in afara faptului ca sunt amandoua facute in Bucurestiul nostru)? Ce are a face un ghiveci pus in mijlocul drumului la intrarea pe un pod al parcului Cismigiu si un bloc turn de otel si sticla asezat acolo unde il stim cu totii din anii ’90? Pentru mine ele sunt expresia aceluasi raport la mediul urban care are ca rezultat un aspect al Bucurestiului asemanator Beirutului dupa razboi: lipsa planificarii pe termen lung si ignorarea aproape totala a caracteristicilor mediului urban in care decidentii de orice fel initiaza sau aproba interventia. In plus, el reflecta o distanta marita a publicului fata de spatiul urban in care traieste (pentru cauzele profunde ale acestui fapt, vezi aici).

In acest articol voi aduce cateva argumente pentru organizarea orasului in jurul transportului public, pietonal si pe biciclete si pentru eliminarea in mare masura a traficului cu masina personala. Stiu ca este un subiect controversat, insa il voi aborda din perspectiva specialitatii mele, asa cum am facut si la intalnirea de pe 26 mai in fata Comisiei de Dezvoltarea a Parlamentului, organizata de Centrul de Excelenta in Dezvoltarea Durabila. Nu voi relua argumentele aduse de Markus Tomaselli si prezentate in articolul Catiusei Ivanov (si care s-au regasit in mare masura in toate prezentarile facute cu acea ocazie).

Voi aborda insa chestiunea din perspectiva unui antropolog si voi adauga cateva argumente convergente cu cele deja prezente. In acest context initiativa Buzesti-Berzei-Uranus este exemplificarea a unui reflex desuet in urbanism cu posibile efecte dezastroase pe termen mediu si lung in ceea ce priveste economia Bucurestiului. In acelasi timp voi indica unde se pot identifica alternative – pentru ca vestea buna este ca exista alternative si ca exista o echipa entuziasta care lucrea