Caţavencu în vizită la Trahanache
Un subsol mizer, un Tipătescu trezindu-se greu, pe o bancă acoperită cu un preş, la intervenţia unui Ghiţă Pristanda fără uniformă, curăţând de noroi nişte ghete peste rafturile cu ciuperci.
Aşa începe spectacolul cu "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale, montat recent de regizorul Alexandru Dabija la Teatrul de Comedie. Un interior aproape underground în care mitocanii lui Nenea Iancu vor evolua îmbrăcaţi în haine ponosite, cu tivurile desfăcute (costumele au fost create de Anca Răduţă), erodate de întâmplările "vieţii" politice.
Alexandru Dabija reuşeşte în propunerea sa regizorală să actualizeze textul lui Caragiale fără să modifice esenţa relaţiilor dintre personaje şi fără o aducere la zi ostentativă sau de suprafaţă.
Ceea ce se modifică este tipul de derizoriu. De la interiorul cu o chiuvetă în perete, lângă care prosopul din primele scene este înlocuit cu o subţire panglică tricoloră în timpul campaniei electorale, uitată acolo şi privită de cei care îşi spală mâinile sau îşi răcoresc capul încins de disputele lipsite, de altfel, de forţă, ca un lucru inutil. Nimic din opulenţa burgheză, în scenografia semnată de Puiu Antemir, niciun fotoliu, niciun bibelou pe care să-l poată subtiliza Ghiţă Pristanda, aşa cum o făcea Ştefan Bănică senior într-o memorabilă montare.
Înţelegerea perfectată sub ochii lui Zoe
Personajele nu mai sunt cele pe care eram obişnuiţi să ni le imaginăm. Mânate de lăcomia politică, sunt stăpânite de bulimie. Aproape toţi încearcă să mănânce ciupecile crescute în subsolul imund, legat de restul lumii printr-un lift care nu vine de nicăieri şi nu pleacă niciunde. Trahanache are întotdeauna un pachet cu mâncare în sertarul biroului. Toţi par într-o continuă tranziţie, purtându-şi bocceluţele la sediul partidului sau în drumurile lor către telegraf sau la adunarea elector