Revoltă, indignare şi multă amărăciune…Sunt sentimentele care mă încearcă de o săptămână de când mă documentez pentru acest material. Încerc să mă stăpânesc gândindu-mă să dau totuşi cuvântului expresia cea mai potrivită tiparului şi nu cea pe care o simt cu adevărat în suflet. Dacă nu reuşesc, vă rog să mă iertaţi. Însă vizita în oricare cimitir al oraşului – în cazul de faţă cel de la Biserica de lemn şi cel de la Biserica de piatră – nu este una confortabilă, vă asigur. Psihic şi sentimental, vorbind. Te întâlneşti cu veşnicia şi pentru o clipă, tu, muritorul, încă în viaţă fiind, ai sentimentul inutilului, al deşertăciunii, într-o lume tot mai învolburată şi încercată de patimi comune.

Pentru unii calea spre Rai începe de undeva mai din faţă

În cimitirul Bisericii de piatră şi cel al Bisericii de lemn din Târgu-Mureş, mai există încă monumente funerare care amintesc de venerabile figuri ale istoriei locale. Cele care mai stau încă în picioare, vechi şi măcinate de intemperii şi de vreme, cu literele şterse, abia lizibile, sunt martori muți ai unor încrâncenate vremi trecute şi te privesc parcă mustrător de undeva, de dincolo de timp. Generaţii de luptătorii pentru cauza neamului, din timpuri mai vechi sau mai noi, odihnesc acum uitaţi în cimitirele oraşului. Li s-a stins neamul, dar s-a stins parcă şi bruma de respect şi recunoştinţă patriotică și creștinească pe care le-o datorăm. Recunoştinţă pe care însă o clamăm patriotard în discursuri publice pentru că „dă bine la popor”. Noi, cei încă vii, care ne acoperim cu vorbe. Prea multe şi false. Tagore spunea că „Recunoştinţa este ca o floare ce înfloreşte rar şi se usucă repede.” Avea dreptate. Prezentul românesc confirmă adevărul celor spuse de marele înţelept. Unii dintre aceşti luptători români pentru neam, țară şi cultură românească, din cimitirele anterior menţionate, nu mai au nici măcar monu