Naţionala de fotbal a României nu-şi mai simte cam de multişor inima pompând, iar emoţiile produse suporterilor s-au redus, de fapt, la palpitaţiile date de atacurile celor din Luxemburg.

Tricolorii respiră doar conectaţi la aparate, asistaţi de medici cu priceperi îndoielnice, iar ieşirea din comă nu se întrevede. După evenimentele din primăvara anului 2009 nu credeam că o să ajungem să-l regretăm vreodată pe Victor Piţurcă, un personaj antipatic, dar care a reuşit să ne aducă la statutul de egali ai Italiei şi ai Franţei la Campionatul European din 2008. A venit neînfricatul Răzvan Lucescu, mai degrabă alintat şi indecis decât copt pentru o funcţie de o asemenea răspundere, însă, aşa cum ne-a avertizat deunăzi tatăl său, o să plângem şi după el. Şi ar putea avea dreptate singurul antrenor român căruia i s-ar putea da naţionala pe mână fără să te mai întrebi dacă ştie sau nu cum s-o resusciteze. De ce? Fiindcă "Il Luce" a intuit corect soluţiile luate în calcul de FRF.

La echipa naţională se prefigurează o nouă perioadă de experimente. Mircea Sandu s-a oprit la doi antrenori din generaţii diferite, dar cu rezultate comune, succesul istoric de la Campionatul Mondial din 1994: Gică Hagi - selecţioner şi Anghel Iordănescu - director tehnic. Două soluţii excentrice, de criză, în condiţiile în care tehnicieni cu o valoare confirmată de trofee gen Ioan Andone, Mircea Rednic, Dorinel Munteanu sau Dan Petrescu nici măcar n-au fost întrebaţi de sănătate. Despre un selecţioner străin la naţională s-a vorbit pe culoarele de la "Casa Fotbalului" doar în şoaptă şi niciodată serios, iar asta abia după ce Adrian Mutu l-a propus pe Alberto Malesani. Nici faptul că antrenorii italieni veniţi în România au obţinut rezultate mai bune decât tehnicienii rotiţi de "Cooperativă" pe la toate cluburile din Liga I n-a contat. Hagi şi Iordănescu, adică un antrenor despre