Era sâmbătă şi în weekend urăsc şi evit să mă grabesc. Oriunde. Mă grabesc destul în celelalte zile. În weekend vreau să fiu pe slow motion. Şi-mi iese. Cu diverse efecte secundare, evident-cum ar fi cel de sâmbătă dupa-amiază. Călcam agale în drumul meu spre marşul ce susţine diversitate, respect, drepturi, ingrediente de bază ale democraţiei din care România reuşeşte să facă mereu o tocăniţă cel puţin dubioasă.
Dar, surprise! Deşi curcubeele erau la câţiva metri, eu nu puteam să ajung la ele.
În faţa mea, oamenii legii, înalţi ca nişte brazi sau munţi(alegeţi-vă) şi transpirând cu pasiune în modernele lor zale de protecţie din plastic siliconat considerau că reprezint un pericol public pentru manifestanţi.
Am încercat aşa, pe intensităţi, in funcţie de cum îmi pierdeam rabdarea, speranţa, argumentele
- am intârziat 2 minute, aş vrea, vă rog să intru
-fac parte din organizarea marşului(la asta s-a râs cel mai mult, probabil a fost cea mai des uzitată)
-sunt ziarista, tre’ să scriu despre asta( şi legitimaţia? n-aveam)
-vi se pare că aş putea constitui o ameninţare?
-sunteti homofobi?
-care naiba e de fapt problema voastra?
N-a mers nimic.
Verdictul era simplu şi sec-Întârziasem.
Am fost ironizată de către jandarmi cam aşa: -„Ia uite-o bă şi p-asta, n-arată a lesbi”, „Fraţică, incă una pă care-am pierdut-o”, „Pisi, lingi acadeaua sau scuturi brioşa?”.Drăguţ. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru limbajul colorat.
Mi-au atribuit ei o identitate sexuală pe care eu n-o am. Din păcate. Ca şi cum nu poţi susţine o cauză fără să fii direct implicat. Să facem un mic exerciţiu de imaginaţie-dacă susţin accesul femeilor roma pe piaţa muncii asta ar însemna că musai să am etnie roma. Dar dacă susţin dreptul elefanţilor la masaj la tălpi după o zi de plimbat puii prin câmpiile africane?
Mi-am petrecu
