Una dintre cele mai radicale propuneri de modificare se referă, indubitabil, la modificarea structurii parlamentului. Rezultat al unei campanii vechi de câţiva ani a preşedintelui Traian Băsescu, ideea eliminării uneia dintre Camere, în speţă Camera superioară, a fost de la bun început consecinţa unei abordări extrem de polemice în conflictul constituţional dintre preşedinte şi parlament. La vremea respectivă, adică în 2009, referendumul organizat concomitent cu alegerea preşedintelui s-a plasat, aşadar, într-o continuitate direct㠖 şi, de ce să nu o spunem, emoţional㠖 cu acţiunea de suspendare întreprinsă de faimoşii „322“. Doi ani mai târziu, referendumul e repus pe tapet ca principal argument pentru introducerea în pachetul de modificări a temei restrângerii parlamentului la o singură Cameră. Restul argumentelor sunt secundare – costurile instituţiei pot fi reduse şi prin soluţia, mai simplă şi mai adecvată necesităţilor democraţiei româneşti, a reducerii numărului de parlamentari în condiţiile menţinerii bicameralismului.

Laitmotivul campaniei pentru renunţarea la bicameralism este invocarea suveranităţii poporului. Rezultatul referendumului ar trebui să fie nenegociabil. Vocea poporului, aşa cum s-a exprimat ea la referendum, ar constitui, din această perspectivă, un reper obligatoriu, şi nu numai consultativ. Nimeni nu se mai întreabă însă astăzi dacă referendumul în sine a pus întrebarea potrivită şi dacă răspunsul nu a fost într-un anume fel sugerat, atunci când, după o campanie antiparlamentară fără precedent în istoria postdecembristă româneasc㠖 nu comentăm aici îndreptăţirea ei –, poporul suveran a decis în majoritate că vrea nu două Camere, ci numai una. Ca şi în cazul sondajelor de opinie – sociologii ar putea spune mai multe! –, ceea ce rezultă din orice tip de consultare depinde foarte mult de ceea ce pui în întrebare. Iar polemica susci