Fondul Monetar Internaţional aştepta ca statul grec să continue reformele. Germania dorea acţiune. Grecia delibera încă asupra unui plan de privatizare din care să iasă o parte din banii necesari achitării enormei facturi de datorii a ţării. Banca Centrală Europeană, cel mai mare finanţator al Greciei, ţinea totuşi echilibrul. Părea un joc de copii în care miza era să stai cu ochii deschişi şi să nu clipeşti.
Pariuri pe prăbuşire
De multă vreme însă jocul a devenit periculos. Din cauza apetitului pentru risipă arătat de diversele guverne ale Greciei, viaţa companiilor sale a devenit dificilă. Tăierile succesive ale calificativului de ţară, până la un nivel egal cu al Cubei, au creat impresia generală că orice împrumut acordat unei companii greceşti este riscant. Ceea ce a mărit şi costurile împrumuturilor în derulare. Cercul vicios, care a înconjurat iniţial doar finanţele publice, s-a extins şi tinde să sufoce şi afacerile ţării. Nu doar Grecia suferă din cauza imensei sale datorii, aproape imposibil de achitat timp de mai multe generaţii. Spaima de contagiune pune presiune asupra oricărei ţări cu datorie publică mare.
Piaţa financiară a început pariurile pe o restructurare iminentă a datoriei Greciei, lucru sugerat chiar de oficiali ai Uniunii Europene. Dar investitorii din pieţele financiare pariau în continuare pe incapacitatea de plată, ceea ce a declanşat o devalorizare în valuri a monedei unice în faţa unui dolar american, care, fatalitate, este şi el ros de datorii.
Au apărut în piaţă atât scenarii apocaliptice, cât şi ipoteze de lucru mai calme. Analiştii britanici, cunoscuţi eurosceptici, au descris în tuşe groase care vor fi efectele evenimentului. În esenţă, toată lumea pierde, contagiunea este sigură, iar Grecia este zvârlită afară din zona euro. Paradoxal, scepticul absolut al ultimilor ani, economistul american Nouriel Roubini,
