Ultimul lucru de care îi mai pot bănui pe cei din PDL e buna-credință. Buna-credință conform căreia regionalizarea României are la bază o cerință a Uniunii Europene și o tendință descentralizatoare asumată. Dacă ar fi fost așa, regionalizarea ar fi fost o prioritate pe care ar fi avut suficient timp să o supună dezbaterii publice, pentru a o adopta în cea mai bună formulă. Și care, de când se află la guvernare, ar fi avut timp să devină realitate.
De ce a devenit brusc o urgență regionalizarea? Asta după ani de ignorare și/ori de confuzie întreținută voit cu ideea regionalizării Ținutului Secuiesc? Răspunsul e destul de simplu. Pentru că ar fi tăiat drastic în clientela de partid (ar fi atins-o și pe cea rămasă în picioare de la PSD și PNL, dar mare masă care ar fi fost înlăturată ori nu ar fi avut acces la ciolan ar fi fost cea a principalului partid de guvernare). Argumentul conform căruia această rarefiere a ciolăniștilor se va face în cele din urmă nu stă în picioare – rarefierea se va produce după ce ciolăniștii s-au înfruptat din plin.
De ce se grăbesc cei de la PDL să regionalizeze România înainte de prima rundă de alegeri din 2012 (cele locale)? Răspunsul logic e ca șefii noilor regiuni să poată fi aleși cu această ocazie. În spatele acestui argument, aparent de bun simț, se ascunde însă o mare minciună: până la alegeri, primii președinți (sau voievozi, guvernatori, după cum ar putea fi numiți noii șefi) ai regiunilor vor fi numiți (pentru o lună, două sau jumătate de an, în funcție de momentul adoptării regionalizării). Cine îi va numi? Bisericuță într-un picior, ghici ciupercă ce-i…
Astfel PDL (și Coaliția de guvernare) își va asigura dintr-un singur foc controlul absolut al alegerilor locale, acestea fiind trecute din subordinea consiliilor județene (o mare parte din acestea conduse de PSD și PNL) în cea a regiunilor (cu primii șefi num
