Patru zile aici, pentru a patra oară. Şi tot e dragoste între noi. Parisul te acaparează de cum îi inspiri prima oară aerul, rătăcit în mijlocul unei intersecţii. Şi-l simţi în gălăgia braseriilor care-şi întind mesele până-n stradă, în dezinvoltura femeilor lui frumoase, în paharele de vin roşu de pe malul Senei.

„În acele zile, Parisul era un oraş care corespundea bătăilor inimii mele. Viaţa mea nu putea exista altundeva decât pe străzile sale. Era suficient să mă plimb singur, la întâmplare, prin Paris şi eram fericit", spunea, în 1985, scriitorul francez Patrick Modiano în „Quartier perdu", romanul despre oraşul în care părinţii săi, un evreu italian şi o belgiancă, se întâlniseră pentru prima oară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 25 de ani mai târziu, gândurile lui Modiano aveau să fie înrămate în tăbliţe colorate şi purtate cu mândrie de metroul din Paris, întocmai cum tinerele parizience îşi poartă cu trufie tocurile înalte prin nisipul din Grădinile Tuileries. Şi tot 25 de ani mai târziu, aveam să ajung pentru a patra oară la Paris.

Turnul Eiffel, un simbol al Parisului

Era luna mai şi-un soare fericit. De fapt, în Parisul meu găsesc mereu soare. Un soare care te năuceşte de fiecare dată când cobori din avion, un soare care-ţi ia ochii dacă-l priveşti cum se scaldă în Sena, şi te umple de bucurie pentru că ai prins şi de data asta vreme frumoasă. Paris în luna mai. Mai că nu-ţi vine să crezi că eşti aici şi cotrobăi cu privirea liniile colorate de pe harta metroului.

E vineri la amiază şi Parisul freamătă

E vineri la amiază şi Parisul freamătă. Femeile lui tinere îşi avântă cu nepăsare tocurile prin nisipul din parcuri, tinerii îşi butonează viaţa pe I-Phonuri între câteva staţii de autobuz şi întotdeauna un artist şi vioara lui îşi dezbracă sufletul pentru oameni şi câţiva euro la un colţ d